Suspiciunea. Odata instalata, te va bantui ca un suflet ramas blocat undeva intre pamant si lumea cealalta (whatever that is), iar intocmai ca si in povestile paranormale, nu te va parasi pana cand nu va veti fi reglat conturile.
Pentru ca, asa cum le place americanilor sa zica, ”it’s gonna hunt you down and kick your ass”.
Inteligenta perverteste, la fel cum prostia ingusteaza perspectivele. Cum devenim mai constienti de masura valorii noastre, cum avem impresia ca facem parte din vreo casta inchisa de tip masonic, de nu mai lasam pe nimeni in ea fara a il supune la teste si filtre diverse.
Uitam insa ca, pe cat ar fi de imbietoare exclusivitatea unei asemenea apartenente, pe atat de inselatoare si perfida este si singuratatea data de ea. Poate daca nu am mai cauta calul de dar la dinti, am realiza ca ne putem inconjura si de oameni ce ne sunt mai putin prieteni, dar mai mult companie.
Cel putin asa ar zice teoria. Dar eu imi asum riscul.
Am o dramă de pică şi o dramă de inimă roşie. Să intru în joc sau să mă arunc?
Femeile au simtul tragicului in sange. Pastreaza orice farama de regret sau durere ca pe un parfum tare, despre care se stie ca se pastreaza in sticlute mici. In definitiv la asta se reduce natura feminina : la esente tari. Totul este la nivel macro in lumea lor.
Drama lor rezida in capacitatea prea mare de stocare a emotiilor. E clar, sufletele Evelor de pretutindeni sunt de calibru depasit pt. cerintele lumii noastre.
E clar, nu mai intrăm în targetul celor de la B52, Expirat sau Comandante. Nu ne mai place, nu ne mai entuziasmează şi nu ne mai găsim locul printre atâţia oameni care se DISTREAZĂ.
Muzica pe care obişnuiam să ne dezlănţuim cu o bere ne provoacă acum doar un soi de nostalgie şi uşoară asumare a vârstei. Ne e lehamite măcar să zâmbim rebel unei dudui distrându-se, să ne bălăngănim pe ritmul pe care în alte vremuri îl simţeam adânc sau să fredonăm vreun refren simpatic. Abia ajunşi, vrem să plecăm cât mai repede.
Ne terminăm berea cu greu şi cerem apă plată. Hai băiete-n parc să dăm o tablă!
Ultima oara m-am gasit fara cuvinte in fata unei canite mici de ceai negru, foarte fierbinte. S-a speriat tare de laptele alb, foarte rece, turnat peste el si parca nu stiau cum sa se invaluie unul pe altul mai repede. Sfori, valuri, un vartej mare si aburi cu aroma de martipan…si miere. Si totusi putin amarui la gust. Am mai pus miere si s-au mai indulcit, s-au acceptat si in final ceaiul era perfect, de o culoare ciocolatie care te invita cu boare ei, ce se mai amesteca si cu celelalte din jur. Din pacate, planul lor a fost sa evadeze, m-au imbatat cu mirosul si apoi au sarit din cana, spre a servi unui scop mai inalt, pe rochia mea. De doua zile imi miroase rochia a martipan…si miere.
Ce copchii demenţi eram. Cum se apleca unu, trosc câte un şut in fund. Trebuia să avem de fiecare dată grijă, să ne asigurăm „Stop poziţia!”. Şi dacă uitam şi ne trezeam cu ditamai sutul in fund, nu ne supăram. Nu ne deranja, doar ne ofticam că am uitat să ne asigurăm. Chiar dacă spuneam „Stop pozitia!”, venea unu si ne dadea un sut pe alt motiv… Si NU ne suparam!
Aveam mereu o scăpare. „Piua!”. „Fraaate, eram în piua, n-aveai voie”. Cum dădeam de greu, recurgeam la salvarea noastră secretă, „Piua”! Când ne simteam pregătiţi, ieşeam din ascunzătoare „Răspiua!”.
Ar trebui reinventate chestiile astea două. Ar avea mare succes.
Unora dintre noi le place corsetul. Gen masculin sau feminin, se poartă corsetul. Şi ce dacă devenim nişte travestiţi ai propriei concepţii, e mai bine să fim “în rând cu lumea”, nu? Chiar dacă simţi cum iţi vine să muşti din masca pe care o porţi smerit, trebuie să prinzi din urma bătaia de picior din marşul conformiştilor… hai, grăbeşte-te să intri în rând şi vezi poate şi excelezi! Mai rămâne doar să urmăm planul cincinal şi suntem stas, produse umane pe bandă, fără cod de bare doar…
Printre prieteni, la facultate, serviciu, alte zile, aceleaşi tipare…când totuşi răsare câte o minte “luminată”, ceilalţi se grăbesc să o anihileze de teamă să nu revoluţioneze ceva în universul lor măsurabil. „Nu se cade”, „ce zice lumea?” sunt doar ecourile unei astfel de lumi la care refuz şi să mă uit peste umăr măcar…
Mai mult ca oricând, mă presează o nevoie subită de a trece peste toate astea, de a mă regăsi în uitatele lucruri mărunte, în feţele din jur ce se învârt ameţitor într-un dans multicolor fără reguli, întocmai în ritmul inimii mele… de a ignora nebuloasa coborâtă în mintea mea şi hotărârea înnecată în propria-i evanescenţă… to just be…
Cum poate să te întristeze fericirea? Chiar dacă e una de moment, fericirea îţi dă acea înălţare şi detaşare de care avem toţi nevoie ca să ne desprindem de automatizarea anatomiei noastre menite să ne ţină în viaţă doar, fără alte abateri.
Şi totuşi te găseşti în faţa acestei ciudăţenii emoţionale, ca omul veşnic nemulţumit cu ceea ce are, dar mergând mai departe de atât, vrând să nu i se fi întâmplat, ca să nu aibă ce regreta.
Amestecând vinovăţia cu prefigurarea unei potenţiale schimbări, nu poţi gusta din beţia momentului, rămânând „sober” şi acru. Stai la marginea întâmplării, analizând cu ochi de chirurg what was, is, and could be.
În definitiv, poate chiar eşti fericit, dar eşti prea pragmatic ca să o realizezi…
Să nu cumva să încerci să-ți răspunzi la întrebarea ”Bă, tu ești fericit?”. Se creează instantaneu un amalgam de gânduri și idei de care nu prea poți să scapi ușor. E nașpa, un câcat.
Într-o dimineață în care ploua cu găleata găurită, împreună cu singurătatea pe care o așteptam de mult, cu o cafea tare amară, m-a trăznit! Totul se rezumă la oameni, stările tale depind de ei. Cu cât ai în jur oameni mai faini și mai compatibili, cu atât trăiești mai intens. Paranoici, bine-dispuși, haioși, puși pe ceartă, nebuni. Nu bani, hobby-uri, relații sentimentale, mașini sau alte chestii. Ideal ar fi să locuiesc într-un apartament cu 5 camere cu încă vreo 6-7 inși. Ar fi genial.
Umorul. Am încercat să-mi imaginez o zi fără nicio glumă, fără un râs, un apropo, o răutate pișicheră, o subtilitate sau o poantă. Am reușit și a fost sarcastic. Cea mai mișto invenție din lume – umorul ăsta.
Am să continuu să beau cafea amară tare, să fumez în draci și să vorbesc urât. A venit vremea vinului fiert!
Mulți oameni consideră că de pe la vîrsta de 22-24 de ani ar trebui să luăm în considerare căsătoria. Mai ales părinții. ”Să te așezi, mamă, la casa ta. Să ai și tu familie”. Buuun.
Mie mi se pare că ăia care vor să se lege la cap la vîrsta asta nu-s întregi la minte. Îți pui singur în cârcă o groază de responsabilități, o să începi să faci chestii din principiu și o să uiți deseori de tine. Plus că, dacă o pui și de-un plod, s-a dus dreacu toată distracția. De ce? Că există o concepție precum că ăsta e un ciclu? Că așa se face? Hmm. Îs de acord cu ideea de familie, mă entuziasmează, dar mult mai târziu; cam de pe la 28-29 încolo.
În plus, există un mit că duduile se visează mirese. Am întrebat foarte multe domnișoare și toate au spus că e o chestie jenantă. Ca de altfel toată ideea de nuntă, e o chestie dubioasă rău. Dar nu asta-i discuția. Ci faptul că mă simt îndoctrinat că tre să mă însor la un moment dat, deși nu simt asta (îmi place doar ideea de familie).
E adevărat, fiecare ar trebui să facă ce vrea, când vrea. Dar logic vorbind, și rațional, când dreacu ar fi bine să te căsătorești? La ce vîrstă?
Şoc. Când viaţa vrea să te surprindă, nu o face discret, ci te loveşte fără milă în moalele capului, având totuşi grijă de fiecare dată să nu îţi dea lovitura de graţie.
Uneori priveşti viaţa de dincolo de un paravan de sticlă şi ai vrea să îţi trasezi traiectoria cu precizia ofiţerului care alege reperele unui plan de luptă, anticipând obstacolele şi fiece nouă mutare. Însă întocmai ca şi din poziţia călătorului din tren, dincolo de geam reperele fug cât ai clipi din raza vizuală, rămânând simple siluete străvezii în noapte, iar tu având doar posibilitatea de a păstra acele crâmpeie de viaţă în rezerva ta de experienţă.
În astfel de momente de şoc, sincopele din capul tău capătă sens căci oricum întreaga lume ar putea foarte bine funcţiona pe dos şi tot nu te-ar mira…
Dar având în vedere că „it’s going to get worse before it gets worse”, lucrurile se pare că evoluează într-o anume direcţie cu şi fără pasivitatea ta. Trebuie doar să simulezi iar normalitatea şi să-ţi suprimi vidul din piept şi te vei adapta… it’s all a matter of perspective…
„De ce fumezi?”. „Nu ştiu, de prost”. Cel mai des întâlnit răspuns dat de fumători. Între mici sau mari satisfacţii, cea mai puternică bucurie e la un gol. E extraordinar cum trecerea unei mingi printre doi stâlpi poate genera un entuziasm aşa mare. Cum te trezeşti ţipând dezlănţuit, cu pumnii în aer, cum îţi râzi în pumni. Cum ţipi ca un copil, cum fotbaliştii îţi par cei mai apropiaţi prieteni. Cum doare când echipa ta nu joacă fotbal, cum te întristezi când primeşte gol sau cum nu mai ai chef de absolut nimic o zi întreagă când ia bătaie.
Pasiunea ta e alegerea ta. Devotamentul vine din adânc şi nu ai de dat vreo explicaţie nimănui. 90 de minute nu respiri şi trăieşti doar pentru momentul ăla, pe care-l mai aşteaptă încă alte câteva milioane ca tine: golul. Ţipi, urli, nu te poţi controla, sari, dansezi prin cameră, pupi televizorul. Timp de 90 de minute, trăieşti cu adevărat. Iar o dată cu golul echipei tale, eşti fericit cu adevărat.
Fotbalul pentru tine e exact ca ţigara. O chestie total inutilă, poate chiar dăunătoare (îţi pierzi timpul), dar pentru care nu poţi da o explicaţie coerentă. „De ce te uiţi la fotbal?”. „Nu ştiu, de prost”.
A-nceput deja bombardamentul: „Ce faci de revelion?”. Şi ţi se rupe, de data asta nu te mai crizezi. Nu te interesează unde te duci sau ce faci. Te iţeşti tu pe undeva, nu mai are aşa o importanţă mare evenimentu ăsta. Începe să fie mai important Crăciunu.
Ai dezvoltat o reală manie pentru cursor. Că e în formă de săgeată, mânuţă sau vreo gânganie, ai devenit un stăpân cu instincte de gardian de închisoare. Cursorul ăla-i al tău şi-ţi dă o putere periculos de mare. Dacă l-ai putea folosi şi în rest… Să dai dublu-click pe o beibişoară de pe stradă sau un click dreapta si exit pe unu care te enervează. „Grijania mă-tii!”.
M-am uitat la un film la televizor după foarte multă vreme. Şi-mi tot venea să apăs pe space.
Mă gândeam la sporturile naţionale ale românului. Pe lângă ciocnitul pahareleor, înjuratul, frica de soacră sau cerşitul, ce mai poate fi considerat sport naţional în România? Ce-i la noi la greu şi la alţii nu-i?
Să moară Stalin, ce vrăjeală au fetele-n căpăţână! Frate, ele nu suportă limbajul obscen, cuvintele urâte. Pe lângă unele care se uită la televizor ca bou-n ţeavă şi le e jenă să pronunţe „căcat”, „ginecolog” sau chiar „limbă”, există altele care nu pot pronunţa super-mega-cuvântul „pulă”. Buuun.
Noi, obscenii, înjurăm la Greuceanu! Aruncăm vorbele la oha şi jignim moca. N-avem stres şi nu ne e târşă că va pune cineva botu. Dar nu se întreabă nimeni de ce. Suntem catalogaţi imediat ca proşti, golani şi nesimţiţi. Suntem melteni şi smardoi, fără vreo explicaţie. Ne mirăm cu „Bă, eşti nebun?”, „Să moori tu?” sau „Băăi coaie..”, introducem un cuvânt urât – „dracu” – sau unul obscen – „coaie” – în tradiţionalul „Ce faci?” şi un apelativ simpatic gen „bă boule” sau „bă prostule” după supercunoscutul „Pa!”. Gluma fără obscenităţi e Moartea caprioarei, frate! Soto!
Într-un colectiv belea, se înjură ca la uşa cortului (Ce plm!? cortul are uşă?)! Toată lumea se miră când profesorii ce se strâng la un meci de fotbal înjură ca descreieraţii. Toţi rămân gură-cască atunci când îşi aud tatăl scăpând savarina „Băgami-aş pula! Scuze!”. Angajaţii se oripilează când şefu-şi introduce de-ale gurii în mamele lor. Toţi se miră când citesc Eminescu sau Creangă fără perdea. Şi tot aşa…
Să revin. Într-un colectiv ciumeg, dacă nu chiar în orice colectiv, înjurătura şi limbajul de argou sunt un must! Îţi dau senzaţia de confort. Împrietenirea e mai uşoară, timpul trece mai cu schepsis şi ai o stare de te doare-n basheţi. Dai o-njurătură la plezneală şi te-ai scos… Bestial, frate!
Văzut, plăcut! Mistrețul galben… Numai cu degetele.
La concert Tudor Gheorghe. Era una de se credea duduie în fața mea, de gât cu amorezu ei. Îl roagă frumos să-i cumpere ciocolată și apă plată, ”de preferabil” minerală. Tipul parcurge jumătate de sală, când tentativa de purtătoare de sâni îl strigă: ”Cosmin, ia-mi ciocolată doar dacă are, da?”.
Mă gândeam la prietenie. Ce înseamnă de fapt. E doar un parteneriat de făcut chestii împreună? (de mers la fotbal, de baut bere, etc). Sau o persoană care-ți înțelege perfect umorul? Inseamna doar un pact mut ca ”bă, eu nu te enervez, nu mă enerva nici tu pe mine!”? O înțelegere din priviri? Nu știu. Părerea mea e că prima condiție e să nu existe ”Mulțumesc”, ”Te rog frumos” și ”Cu plăcere”.
Mi-e foarte dor de un maiou negru. Să mă ațâțe.
Cand crezi ca le-ai auzit pe toate si ca a ta existenta la camin nu poate fi mai umila de atat, socializarea iti bate la usa ca sa iti demonstreze ca niciun lucru bun nu ramane nepedepsit, in cazul de fata, bunavointa fata de vecinii de palier.
Zgomotele sinistre, devenite pretext de abordare, au dezvaluit potentialul spiritual al caministilor de la camera de langa, care intr-un exces ezoteric, si-au gasit de lucru cu un “artefact religios”. Si din toata migala asta a lor a rezultat o frumusete de “orgasm spiritual”, pentru care prea-fericitii au simtit nevoia sa se scuze, spargand astfel gheata, dupa o luna de convietuit in anonimat.
Frustrarea ca nu socializam indeajuns in camin tocmai s-a rezolvat..for good…nu am crezut ca o scurta intrevedere cu un coleg de palier te poate marca mai mult decat la un simplu nivel conversational…se pare ca ne-am inselat… cine s-ar fi gandit ca un simplu ciocanit va avea asemenea urmari.
Subiectul: freak of nature, but that`s just us, obiectul comunicarii: o aberatie…scopul comunicarii: hell knows..you tell us…
Revenind la aberatie, care este legatura dintre artefact, religie si sperma? La prima vedere, niciuna…on the other hand, daca discutam un pic cu prea binevoitorul coleg, s-ar putea sa ne schimbam parerea….in masura in care sunteti dispusi sa fiti partasi la orgasmul spiritual al colegului…orgasm provocat, evident, de un artefact religios foarte vechi se pare…mai exact, de atingerea lui…neputandu-ne disocia de conotatiile sexuale ale gestului, am avut tendinta fireasca de a rade, inainte sau dupa ce ne-a picat fata…depinde de persoana, normal…
Colegul, la fel de binevoitor in impartasirea acestei experiente de inaltare religioasa , si in incercarea de a ne transforma in discipolii noii credinte, a continuat sa ne ilustreze efectele spectaculoase ale acestui « artefact » , printre care transformarea urinei, si chiar si a spermei, in apa…
Inca nu putem, in calitatea noastra de ne-initiati, sa cuprindem sublimul …si nu sunt cuvinte care sa descrie patosul, sclipirea din ochii aproape inlacrimati, cand ne-a dezvaluit o ultima minune …transformarea laptelui in vin…dar nu laptele UHT, in niciun caz…
Si astfel, intreaga conversatie din prag de usa s-a redus la o relatare ce si-a castigat un bine meritat loc in noua categorie pe care Crina a numit-o “ce are ursul in loc de mana”.
Nu suntem caustice (noi, cand vreodata? :p), dar e imposibil sa nu ajungi la final la morala ca decat socializare cu astfel de bajeti care atunci cand deschid gura iti descretesc in asemenea hal mintea incat provoaca musca la un mic program artistic ( a se citi “patineaza musca pe creieru nivelat “), mai bine hai sictir! si la mai putina evlavie data viitoare!
P.S. Cred ca a ajuns credinta si la camera din « harcana »…pentru ca de data asta s-au auzit semne clare ale orgasmului spiritual….suntem pe o insula pustie a necredintei intr-o mare de spiritualitate (re)productiva…
Aim beac in gheim! Dreptate-avea Silvia! Atunci când iți merg toate prost spre jalnic, e mult loc de bine. Și mă gândeam că întotdeauna e loc și de rău. Mult loc. Asta înseamnă că răul e mai jmecher decât binele.
În fine, frustrările de sfârșit de vară mi s-au uscat și au căzut, încep să culeg fructe, sunt în câmpul muncii, școala stă să-nceapă și mi-e frig. Mi-am găsit un giob unde trebuie să fiu creativ la comandă (adică îmi zice un șef: ”Bă, fii creativ. În maximum 5 minute vii la mine cu ceva genial!”). E greu, da-mi place. Dorința aia meseriașă să mă duc dreacu la master in alte țări fără țigani s-a ofilit și ea; da lasă, că poate vine primăvara; sau poate mor ăștia. M-am procopsit cu un master dulce (știți voi, dintr-ăla de se pune în cozonac), cu o chirie într-un apartament la dracu-n praznic (am căutat în dex, praznic înseamnă pomană, chef, banchet; hmm, jmecher dracu ăsta) pe o sumă la fel de dulce. Partea cea mai interesantă e că locuiesc cu două dudui; simt că o să apară foarte curând o rubrică nouă pe blogu ăsta (la fel de dulce); ca să mi se potrivească mai bine cu stilul meu de-a scrie cel puțin și anume fix adică gay.
Lăsând introducerile muierești la o parte, aghia am venit ACASĂ de la LUCRU. Și tare interesantă mai e partea asta; bine, și celelalte sunt. Cât îi mai blamam pe ăștia care munceau full-time. N-aveau niciodată chef de nimic. Nu ieșeau, nu vroiau s-audă de întâlniri, șuete sau mai știu eu ce. Niște puturoși! Eiii, nu-i chiar așa. Așezatul pe o canapea e chiar genial! Statul de-ampulea în pat, fără niciun efort fizic sau intelectual e sublim. Cafeaua însoțită de țigări în bucătăria TA e magnifică. Uichendu pare cât o vacanță-n vârful muntelui, iar somnul e ceva care necesită inventarea unui cuvânt mai extraordinar decât senzațional.
Bine, asta nu înseamnă că dacă mă sună cineva să ies și zic că am treabă, de fapt mi-e lene. Nț! Nu, nu!
De câte ori nu v-aţi simţit paralizaţi în faţa unei intenţii dornice să evolueze la stadiul de acţiune de mârşăvia orgoliului ? La mine ar fi de prisos să cuantific aceste tentative ruşinoase…Cert e că orgoliul a devenit din ce în ce mai răspândit şi am observat asta în jurul meu… e ca un flagel relaţional ce, fără a fi selectiv sau pretenţios, face tot mai multe victime.
În definitiv, la ce bun atâta orgoliu ? Sau cum ştii când orgoliul pe care tu îl crezi bun-simţ s-a transformat într-o stupidă teamă de eşec a cărei carcasă protectoare te îmbie la a sta în continuare în umbră ?
E o oboseală inerentă ce s-a acumulat în mintea mea şi ea mă face acum să blamez orgoliul, care mie mi se pare o variantă deghizată a datului bir cu fugiţii. Deci o scuză „lame” îmbrăcată în straie narcisiste.
Vrem mereu să înclinăm balanţa în favoarea noastră, însă uităm că nu suntem în competiţie cu nimeni (it’s all in our head) şi se pare că, de fapt, singura competiţie reală e cu noi, nişte fiinţe messed-up, măcar din singurul motiv că ne agităm, ca de obicei, pentru nimic.
Când eram mic mic mic, am făcut un gest care ar putea scoate în evidență o evidentă caracteristică de-ale mele. Aveam vreo 4-5 ani, eram la Bălești și aveam pisică. Pe care o iubeam. Pe drum se adunau și copii mai mari decât mine care, idioții, s-au gândit ei să facă glume. M-au amenințat că îmi vor mâța și că mi-o vor fura. Atunci, într-un moment de PERFECTĂ luciditate și logică, am luat pisica în mâini, am îmbrățișat-o și am aruncat-o în fântână. ”Na, fraierilor, să văd dacă mi-o mai furați din fântână!”, le-am zis prăpădiților de copchii ușor șocați de gestul meu. Apropo de șoc, bunicu a trebuit să sece fântâna, că de!, mâța murise. E, caracteristica evidentă a mea care a ieșit în evidență e faptul că atunci când eram mic mic mic nu aveam simțul umorului.
Animalul la care am ținut cel mai mult a fost (iar ar putea ieși în evidență o evidentă caracteristică de-ale mele) un purceluș. Când scroafa Ana a fătat dat naștere mai multor copii cu rât, a ieșit și unul bolnav (nu mai știu exact de ce suferea). Nefericitul nu putea sta în coteț cu frații lui, așa că bunica l-a lăsat slobod prin curte, alături de găini, gâște și curcani. Mi-a fost drag din prima zi, l-am adoptat imediat și i-am pus numele de Tambur. Vorbeam mult cu el, iar lui îi plăcea să mă asculte. Se ținea numai după mine, mergeam împreună chiar și la joacă pe drum cu ceilalți copii. Când jucam ”ascunselea”, mă dădea mereu de gol când mă ascundeam, dar era foarte fain să mijesc împreună cu Tambur și să-i căutăm noi doi pe ceilalți. Îmi amintesc vag de figura lui (aveam vreo 4-5 ani), însă n-o să uit niciodată momentul când stăteam la masă cu bunicii mâncând și bunicul mă întreabă: ”Ia zi mă, e bun Tambur?”. Cred că am plâns o săptămână. Bun, și caracteristica mea, cred, e că nu-mi plac pisicile.
Au fost mulți… Câinele Lăbuș, mielul Nelu, mânzul Costeluș, curcanul Nea Vasile, vițelul Fane, cocoșul Mircea, cloșca Marița, broasca țestoasă Smaranda și alții. Între timp, au început să-mi placă oamenii.
Când eram în clasele 1-4, nu ştiu exact cum se întâmpla, că tuturor băieţilor de la noi din clasă ne plăcea de fata care învăţa cel mai bine, care avea notele cele mai mari; nu conta cum arăta fizic, pentru mintea noastră era important doar să fie cea mai deşteaptă. Când mergeam cu clasa la film, toţi ne doream cu ardoare să ne pună învăţătoare de mână cu ea. Cea mai deşteaptă fată din clasă!
Acum, la peste 20 de ani, important e să fie bună, să se îmbrace cât mai provocator, să arate cât mai sexxy şi să aibă creier cât mai mic, poate deloc! Bă, eram mult mai raţionali în 1-4!
Din ciclul Povești idioate, întâmplate, aproape inventate, vă mai dau una. Mie mi s-a întâmplat de mult tare, în urmă cu vreo 8 ani. Dar începând cu perioada asta, probabilitatea să se întâmple oricui e foarte mare, o situație jenantă, cutremurătoare. Așa că fiți atenți…
La țară la Bălești venea ca și mine în vacanță Mădălina din Râmnicu-Sărat, cu un an mai mare. Era nepoata lu Polonic și stătea la câteva case de bunicii mei. Era tunsă scurt, băiețește, avea un zâmbet devastator și mă plăcea (eu nu mă prinsesem, bineînțeles, m-a tras o dată de mână și mi-a zis…). Aveam vreo 14 ani, tulei deasupra gurii și începusem deja să merg la discotecă (Cuuum? Abia la 14 ani te-ai dus la disco?, vor întreba copiii de 11 ani care citesc povestea asta. Noi deja ne-am plictisit, ne-am ramolit, nu ne mai place).
Să revin la momentul când m-a tras de mână. Eram la discotecă, (nici atunci nu dansam, mă bălăngăneam într-un fel..) a venit Mădălina lângă mine, m-a luat de mână și mi-a zis: Hai până afară să-ți spun ceva! M-am activat pe loc, știam că așa se face când o fată place un băiat – își trimite o prietenă la individ ca să-l cheme până afară să-i spună ceva. Așa că m-am dus sprinten afară cu gândul la soră-sa, o bunăciune (sau cârlană, cum se caracterizau fetele bune la Bălești) de domnișoară, crezând că mi-a pus Dumnezeu mâna lui în cap și mâna mea în… altă parte. Când colo, Mădălina mă bagă la întuneric, mă sprijină de un gard și-mi frige o sărutare de mama focului de la bricheta cu care m-am ars pe loc foarte nasol la deget. A durat frecatul buzelor noastre mai bine de 15 minute, după care ne-am mutat mai departe, mai la întuneric, unde, pe un podeț, am văzut, atins, frecat, pișcat și terfelit primul sân de damă din viața mea. Frumoos! Tot cu Mădălina a fost și prima ocazie în care mi-am folosit râtul din dotare, ne-mai-băgând-o în seamă a doua zi. Nu asta e povestea, doar v-am introdus un pic în… ea. Nu prea am mai avut contact cu Mădălina de atunci, ea plecând în acea vacanță din Bălești și ne-mai-întorcându-se decât foarte rar și puțin.
Peste vreo două veri, am hotărât cu Buliboi să mergem cu bicicletele la Râmnic să ne luăm reviste Playboy (să-l dăm pe spate pe Bunghiu). O dată ajunși în târg, ne-am ascuns biclele într-un parc și am luat-o la plimbare. Când, pe o stradă o zăresc pe Mădălina. O strig, îmi îndepărtez mâinile s-o îmbrățișez (știți gestul) și o aștept să se apropie. ”Ce faci, măi prăpădito?!”, îi arunc zâmbitor vrând s-o pup. ”Ușurel, ușurel. Să nu te vadă bărbati-miu!”. (Fanii mess-ului ar folosi aici emoticonu ăla de-și scutură capul șocat) Nu-mi venea să cred, pe Buliboi l-a bufnit un râs de vreo trei ore, lovindu-se cu Playboy-ul (pe care-l ascundea tacticos la spate) în cap. ”Cum, măi nebuno? Te-ai măritat?”, am întrebat eu foarte original. ”Da, nu vezi că sunt și gravidă?”. Nu zărisem, nici eu, nici Buliboi, că Mădălina căra cu ea o mândrie de burtoi… Nu vreau să spun cum a fost drumul de întoarcere în sat. Și nici ce am făcut cu revistele…
Cand unii oameni isi vad de viata – altii stau si completeaza oracole
Andrei; Andrei; Andrei; finante; master; 1 an; Romania; da, e ok – am mai fost o data….
Deja de vreo 10 zile de cand sunt in Amsterdam am innebunit sa port aceleasi conversatii – la mai toate petrecerile –
„buna! cum te cheama? Poftim, cum ai zis? Mai zi o data ca nu te-am auzit bine – muzica e de vina…”
„Aaahh! Buna, AndrE, eu sunt XxXxX. Imi pare bine! Si… ce studiezi?” urmand invariabilul ‘interesant’!!!
„SI – faci bachelor sau master?”
„Doar 1 semestru sau…?”
„De unde ziceai ca esti?”
„SI, iti place Amsterdamul?”
De aici incolo – fiecare dupa cum il taie capul – unii o mai dau pe „Ce fel de muzica iti place?”, altii ajung la intrebari de-a dreptul jenibile gen „Ce-ai mancat azi dimineata?” dandu-si si ei seama de cretinismul propriu si scuzandu-se cu un „Intreb pentru ca eu nu stiu sa gatesc si o tin in bere toata ziua”…
Macar de-ar include si intrebarea de pe ultimele pagini ale oracolelor din clasa a patra: „SI, de cine iti place din clasa?”
Sfarsitul conversatiilor: „Multumesc ca ai completat oracolul meu! PA!”
Si nu – inca nu pot sa zic ca am dat peste oamenii faini de anul trecut
Păzea, că scriu personal! Mă aflu într-o stare verișoară de grad îndepărtat cu depresia. Nu izbutesc să ajung într-un punct de echilibru necesar unei astfel de perioade, în care multe probleme (mândrele din titlu) urlă cerându-și rezolvarea. Da mai rezolvați-vă și singure, vă muma-n cur!
Visez porci verzi pe pereți, mă gândesc că atunci când un dor e mai multe se cheamă doare și că e extrem de aiurea să-ți dorești foarte mult o chestie fără să fii convins de asta. Nu reușesc deloc să mă obișnuiesc cu ideea că nu sunt o jumătate, ci un întreg. Am dificultăți în a socializa cu mine și nu pot încă să văd că singurătatea zâmbește mișto, fugind de ea ca mingea de Bănel. Nu pot să dorm omenește și nu am nicio cracă de care să mă agăț. Am o doză foarte mare de inconștiență, dar nu știu ce să fac cu ea. Gata, m-am descărcat. A, am uitat să specific că fug profesionist de responsabilități; și-mi pare și bine și rău.
Aveam Pegas la Bălești. Albastră. Puneam frâne mișto cu ea. Rămâneau urme. Eram mândru, mă. Alții mergeau cu biclele bunicilor, de-alea mari și rusești, erau unii jmecheri care aveau dintr-alea cu viteze, iar alții aveau prietenă. Era chiar unul care avea montat un casetofon pe coarne. În fine, alta e ideea….
Mergeam și de Paște la Bălești. Ne adunam pe găști (sau cete), găseam pe unu cu bunic mai tolerant care să ne dea căruța și calul și porneam spre pădure. Făceam grătar, încercam timid să ne dăm la puținele fete care mergeau cu noi și ne îmbătam ca porcii mistreți. Mă rog, alta e ideea….
De revelion, ne adunam la câte unu acasă și strângeam….(aici e un cuvânt care nu vrea să facă sex cu creierul meu). ne îmbătam ca porcii mistreți. În fine, alta e ideea….
Nu aveam casetofon. Avea Bunghiu, care era din Ploiești și aducea casete chiar și la discoteca satului; de la el am auzit de Prodigy. Avea și Buliboi, care asculta casetele pe care le aduceam eu de la Focșani. Eu ascultam radio, Radio România Actualități…Cernavodă, Mil neof sant sant sant santimetr. În fine, alta e ideea…
Înainte de Maria, fuse Paula. Bruneta din Rîmnicu-Sărat care m-a învățat să sărut. Ne-am îmbârligat în cimitir, unde stăteau golanii și aruncau cu oale pe stradă să sperie tinerii care se întorceau de la discotecă. Paula m-a luat de mână și m-a întrebat sec: Știi să săruți? M-am uitat scurt la ea și-am dat stânjenit din cap că nu. Aveam 12 ani și când am auzit un Te iubesc înainte de intrarea prin efracțiune a limbii ei în gura mea, m-am topit. În fine, alta e ideea…
Ideea e că totu-i trecător. De multe ori gândim atât de pe lângă, așteptăm prea mult o rezolvare din partea altora sau a altor chestii (gen Hai să dăm cu banul), încât maturizarea întârzâie să bată copilăria la ping-pong. Cîcat! Răutatea călește dorința șchioapă de a ține o fată de mână. Adică pastila de țânțar e un moft? Sau mai concret, baba suferă alături de moș?
Eu unul tânjesc după vremea copchilăriei, când o zbugheam la țară la bunici fără să-mi pese că pierd nu știu câte episoade din Capcana timpului (Ziggy era idolul meu). Nu eram cine știe ce isteț, nu timid, ci apogeul timidității, dar știam bătaie și eram bun la fotbal. În plus, fetele mă plăceau, dar nu-mi dădeam seama niciodată. După aaaani și ani, mă vooooi întoarce…
Când plecam fuga la țară în vacanță, mă duceam cu gândul la Maria. O blondă de 13-14 ani, de-o seamă cu mine, o bucureșteancă oleacă nesuferită – atât cât trebuie, avea un bunic enervant, știa jocuri noi și complicate, era mereu curată (nu ca noi toți ceilalți, care ne mândream cu câte 5-6 cercuri de jeg pe tot corpul – tatuaje) și era bună de… plimbat cu ea pe uliță. Stătea la vreo câteva case de mine, mergea seara cu bicicleta după vacă și încetinea prin dreptul curții mele, așa suav, spunea tuturor că are iubit la București, zâmbea des și se mira cu Neeeeene!. Era frumoasă ca o prună coaptă singură într-un corcoduș, amuzantă ca un guguștiuc, deșteaptă ca nepoata lui Moș Crăciun, și-l iubea pe Buliboi. Ăsta gândea cam așa: Bă, Maria nu cred că stă la f***t, așa că are vreun rost?!. Buliboi semăna foarte mult cu motanul lui – Costică, doi curvari.
Eu nu gândeam ca el. De fapt, gândeam ca el, dar știam răspunsul la întrebarea lui: Are rost! Primul lucru pe care-l făceam când veneam de la Focșani era să trec prin fața curții ei, să văd dac-a ajuns și ea la țară. Poate o zăream prin spatele gardului sau îi vedeam vreo haină. Dacă nu era niciun indiciu, strigam la poartă la ceilalți: Cătăliiiiiiin, Cătăliiiiiin!, a venit Maria? Știam ora la care trebuia să plece să aducă vaca de la câmp și stăteam zgâit cu ochii peste gard, poate-poate-o văd cum trece. Seara ieșeam la poartă din 5 în 5 minute să văd dacă e pe drum și, dacă ieșea, fugeam repede în casă, mă parfumam cu Intesa Sex Uni Sex, și mă repezeam spre ea. O dată chiar m-a sărutat; avea un trening albastru, mirosea perfect, ploua cu găleata, tocmai ne întorsesem noaptea de la Prohod, m-a luat în brațe și mi-a dat o sărutare adevărată, sărutare cu care am rămas în gând și… în gând foarte multă vreme. A doua zi i-am aruncat trandafiri peste gard, am ajutat-o să scoată apă de la fântână, m-am interesat la bunica de neamul ei și seara mi-a povestit ce mult îl iubește ea pe Buliboi.
Sâmbătă seară ieșim la bere.
Vrem atenţie. Nu contează cum facem să o obţinem. Fie ea laudă pt cine-ştie-ce realizare, fie că e vorba de răbdarea unui prieten care te ascultă, ori pur şi simplu că eşti întrebat cum o mai duci, în ce depresii te mai scalzi, tot atenţie se numeşte.
Asta înseamnă că suntem ceea ce ceilalţi ne lasă să fim, ne modelează, temperează, incită după bunul plac. E un fel de eroziune mentală zilnică, suntem ca plaja ce se îngână cu fluxul şi refluxul, niciodată în aceeaşi formă. Ne pliem conversaţiile după mentalitatea celuilalt, ne jucăm câteva feste antrenante, ne ascundem după cuvinte şi, în final, mai lăsăm o bucăţică din personalitate în dulapul cu amintiri.
Stadiul cel mai nevrotic (dacă o fi având grad de comparaţie) este atins atunci când ne etalăm cu masochism problemele, crezând că simpla lor recunoaştere ne face mai puţin vulnerabili. Ne aruncăm în dueluri verbale, doar-doar om ieşi învingători la categoria „mai bătut de soartă”.
Stăteam de vorbă cu o prietenă şi ne înşiruiam amarurile şi atunci m-a lovit : Wtf ? Când am încetat să mai fim noi ?
La naiba cu laşitatea asta…
Vroiam să exagerez, dar m-am răzgândit. De ceva vreme, am început să-i învăţ pe-ai mei părinţi să folosească internetul. În special messu, să vorbească şi ei cu odoru dac-o fi să plece pe continent.
Acţiune mai dificilă, enervantă, care cere fumat excesiv şi cu maturizare imediată nu există! Ăştia cred că au în ei un program instalat care refuză noul, nu-l acceptă sub nicio formă, un fel de anti-tehnologie. Mi-am adus aminte că atunci când s-au schimbat numerele la telefoanele mobile din 092 în 0722, mi-a luat juma de an să-i obişnuiesc. Nu spui de cât mi-a trebuit să-i învăţ să trimită sms-uri, apoi MMS-uri cu poze pe telefon; rezultatul a ieşit fain, mă bombardează cu tot felul de fotografii.
Ideea e că se prinde noul de ei greu, greu de tot. Ei vor, se simte că-şi doresc, dar ceva îi opreşte. Duc lupte seculare cu tata să-l duc la tenis. Îl simt că şi-ar dori, că i-ar plăcea, dar mă tot refuză. Se pare că pentru el e un pas destul de important. La fel cu mumă-mea, nu vrea nici ameninţată cu neinvitaţia la nunta lu fi-su să meargă la bowling. Şi tot aşa…
Poate alţii au părinţi mai upgradaţi, dar cu ăştia începători cum facem?
Cel mai important eveniment din ultima perioadă: l-am redescoperit pe oleacă. E genial!
Ce faci cu visele tale când îndrăzneşti să le priveşti în ochi ? Pleci privirea ruşinat, ca un neiniţiat în ale flirtului sau îţi iei inima în dinţi şi faci primul pas în a le cuceri ?
Însă câţi dintre noi mai ştiu să viseze, să mai surprindă în ei o licărire plină de avânt sau să mai păşească într-ale necunoscutului ? Nu ne mai asumăm riscuri şi construim zi de zi o a doua ” cortină de fier” între ce suntem şi ce am putea fi. Ne muşcăm buzele la orice idee care ne-ar putea zdruncina micul univers din beţe de chibrit şi ne scuturăm imediat de ea, de frică să nu fim nevoiţi să acţionăm. Ne învârtim mecanic în aceleaşi coordonate şi ne amăgim că asta am ales, însă noi nici măcar nu ştim ce înseamnă o alegere, pt. că asta am avut dintotdeauna şi nici nu concepem altfel. Ne târâm în fiecare zi conştiinţa dureroasă, dar ne-am obişnuit, nici nu o mai simţim, pt. că oricum suntem demult amorţiţi …
Dar eu mă întreb, merită să amorţim şi ce-i în jurul nostru ?
Mi s-a spus că sunt schimbătoare ca şi stilurile vestimentare. So what?! De când e atât de rău să fii indecis ? Mie îmi place starea asta de pseudo – certitudine, îmi dă speranţa că e ceva mai mult în toate. Când scepticismul se ia de mână cu multivalenţa, lumea capătă culoare. Deci sunt „sucită” (deşi refuz să-mi însuşesc acest cuvânt, îl reproduc aici).
Asta, şi că „sucesc” cuvintele (o problema serioasă cu acest cuvânt, still). Oameni buni, echivocul e tot ce ne-a mai rămas într-o lume peste poate de prozaică; nu zic să îl ridicăm la rang de regulă, dar nu v-aţi săturat de lucruri tranşante, clare şi de conversaţii în care vezi până în măduva vorbelor şi constaţi cu stupoare că…nu e nimic acolo?
Dacă nu, be my guest, continuaţi…şi am să continuu şi eu să trăiesc în lumea mea „sucită” 😛
Îmi place să cred că într-o viaţă anterioară am fost deştept. Nu prea mă agreez eu aşa în general. Chiar şi corpul îmi cam displace. E mişto el aşa ca idee, că îl iei cu tine peste tot, te mai ajută la câte-o fază şi nu prea-ţi iese din vorbă (bine, se mai întâmplă, ori la beţie, ori după o anumită vârstă, să te lase la greu).
Chestia e că dacă reuşeşti să te obişnuieşti cu tine, cu moaca şi cu gânditu tău specific, îţi ies toate mult mai lejer. Lucrurile se aşază aproape miraculos şi parcă eşti mai relaxat. Cât de greu poate fi la urma urmei? Ne face pe noi o frustrare tristă şi palidă? Mori!
Chiar! Cum poţi omorî o frustrare?
Aşa cum băieţii au mai mult succes cu fetele cuplate, din simplul motiv că sunt mult mai relaxaţi şi naturali în preajma lor, aşa şi… ce vreţi voi, că n-am inspiraţie. Ideea e că din cauza ţigărilor (cred), memoria îmi face feste îngrozitoare. Sunt foarte multe chestii pe care le-am uitat şi de fiecare dată mă minunez cu frustrarea în braţe cum unii izbutesc să-şi amintească o căruţă de lucruri, oameni, căruţe, locuri, idei şi mai ales detalii. Aşa că o să încerc să-mi aduc aminte de o întâmplare aleatoare, în scris, că în gând mă doare creierul. Şi să fie una amuzantă sau cel puţin penibilă, jenantă, că alea dau bine la cetit.
Fiind băiet, la ţară mă jucam. Am crescut la bunici, pe uliţă, în picioarele goale, unde am făcut cunoştinţă cu balega de vacă, găini, porci, oi, fân, ţuică, am fumat ciocani, am văzut primul sân de damă, am pescuit cu bold în loc de ac, am făcut cort doar din pături, am furat de la cireşe până la castraveţi, am învăţat să salut pe toată lumea (dar pe TOATĂ lumea), am fost cu Neaţa, am avut grijă de curte (bunicii erau la cîmp; iar eu dădeam mâncare la pui şi alte doghitoace, udam ardeii şi roşiile, aduceam vaca de pe gârlă, etc), am dat primul şi singurul pumn, am jucat toate jocurile posibile, am mers săptămânal la Primărie să dau telefon la mama acasă – cu taxă inversă, am învăţat ce înseamnă Hăis şi Cea, am stins lumânările babelor din biserică şi le-am agăţat fustele cu ace când se rugau în genunchi, am înhămat calul, am muls vaca, am mers la discotecă, am avut cel mai bun prieten – bicla mea Pegas, am descoperit în pod chestii ruşinoase şi picante despre părinţi, m-am îndrăgostit de o fată după care am aflat că e vară-mea, am învăţat să înjur româneşte şi să vorbesc frumos cu vaca (nieeee, boaaaală) şi calul (diiii, taaalaaane) şi unde am făcut multe altele, dar gata, că s-a făcut ditamai fraza şi n-am ajuns la întâmplare.
Ca mine, care răspundeam prezent în absolut fiecare vacanţă (dacă azi se termina şcoala, seara eram deja la ţară), erau zeci de alţi copchii. Acolo era un fel de tabără, organizatorii fiind localnicii. Timpul mi-l petreceam cu un alt George (cre că e ceva cu numele ăsta: doi colegi de bancă în generală, 4 foarte buni prieteni în liceu, trei colegi de cameră la facultate; sper ca pe nevastă-mea să n-o cheme tot George), cu Petru şi cu văru-miu de grad îndepărtat, Marius, cu vreo 7 ani mai mare ca noi. Tot satul avea poreclă, aşa că George era a lu Bulibaşa (Buliboi), Marius era a lu Bunghiuş (Bunghiu), Petru era a lu Jas, nepotu lu Marian Blegu, iar eu eram a lu Pescaru. Cum Bunghiu avea vreo 19 ani, mergea la discotecă, avea succes la fete şi îşi începuse şi viaţa sexuală, după ce ne învăţase şi pe noi să facem cîte-o laborioasă… chestie. Noi trei îl tot ischiteam să ne povestească şi nouă cum e, ce se întâmplă, cum arată, ce se simte, cât durează, etc, aşa că într-o noapte ne-am pus de acord să ne lase să-l spionăm când e cu o duduie. Am stabilit s-o ducă pe nefericită sub un nuc, la ieşire din sat, iar noi să ne căţărăm în acel nuc şi să observăm tot, dar TOT. Zis şi făcut! Ăsta la discotecă, noi în nuc aşteptând. Şi eram atât de entuziasmaţi, atât de nerăbdători să vedem ŢÂŢA, sărutul, îmbrăţişarea şi cum se fricky-fricky un cuplu, încât am aşteptat toată noaptea, pînă s-a luminat şi a trecut o căruţă pe lângă nuc, căruţă în care l-am zărit pe Bunghiu, care se se ducea la câmp, la scos ceapă cu bunicii lui.
Era o frumoasă zi de vară-toamnă, soarele probabil că strălucea romantic după norii negri şi neprietenoşi, iar ceasul pierdea timpul. La fel şi eu, cu un ochi belit în monitor şi cu celălalt, exact, belit tot în monitor, fiind martorul unui film prost, dar şi îngâmfat.
Cum de ceva vreme am izbutit să prostesc dimineaţa să adopte şi ora 14:00, eram proaspăt sculat, în starea clasică de frate-ce-aş-bea-o-cafea-dar-ce-lene-mi-e-să-mi-fac! Am lăsat filmul de izbelişte (?) şi mi-a venit o idee (nu ştiu de unde exact vin ideile astea) cum c-ar fi bine şi productiv să mai scriu ceva pe blog. Ceasul a mai pierdut puţin timpul, la fel şi eu, şi s-a făcut ora 20, când am decis să închei postul şi să beau o cafea.
Moment în care am realizat că ultimele câteva posturi descriu în diferite feluri plictiseala, lipsa acută de inspiraţie şi lehamitea. Şi că e jenant rău ce-am scris mai sus. M-am gândit puţin şi am hotărât să mai adaug ceva. Deşi iniţial rândurile de mai sus erau toată ideea mea, m-am decis să vă păcălesc şi să spun că până acum a fost doar introducerea.
Gata, am adăugat.
În introducere, începem cu concluzia: peste fix 5 zile, Budi se duce dracu.
Acum, cuprinsul. Nu o să vorbim despre istoria blogului (un an bestial, în care majoritatea discuţiilor unu la unu au fost catapultate aci, în care cele mai cretine idei şi revelaţii au determinat milioanele de cititori să ia contactul cu idioţenia noastră devenită în timp celebră, în care am povestit despre aventurile noastre din America de Sud, Samoa şi Burundi, în care, alături de Ana, Anca şi Liviuţa, ne-am făcut de tot râsul – noi chiar ne-am amuzat unii de alţii). Nu o să vorbim nici despre oameni (care s-au strâns cu zecile de mii pe lângă noi, frumoşi, urâţi, proşti, geniali, proşti, pişicheri), nici despre miile de beibişoare care ne-au pus la încercare neprihăneala, nici despre perioada horror din Costineşti ori despre leşinuri şi alte acareturi.
În concluzie, terminăm cu introducerea: Ne plictisim, ca şi până acum nu avem despre ce să scriem (a se citi orice post din urmă), dar simţim nevoia ultimului post la dublu.
1. Ţâţa e mult mai mişto acoperită. La una goală ne putem uita entuziasmaţi maximum 1 minut, după care ne plictisim, ni se pare uneori chiar naşpa, puţin scârboasă. Bine, depinde de la ţâţă la ţâţă. În schimb, una acoperită ne poate atrage atenţia zile în şir. Culmea, că atunci când privim o ţâţă acoperită ne imaginăm cum arată goală. Iar când ne uităm la o ţâţă goală, ne imaginăm cum ar arăta acoperită. Evident, despre ţâţa de femeie e vorba (?).
2. Se pare că din când în când mai avem câte o adolescenţă rătăcită printre anii ăştia mulţi ce trec cu nesimţire de 20. Exact când ar trebui să se aşeze lucrurile, când luciditatea se apropie de măritiş, când raţiunea ştie bancuri haioase şi când adultul se îndeasă cu forţa în tine, i se năzare copilului să facă el o boacănă. Nu ştiu dacă sunt mulţi adulţi-şomeri-intelectuali-cu minte de copil, dar ar trebui să existe un fan club.
3. Amy Macdonald. E puţin gay. Şi ce dacă!?
Ne place să fim consideraţi nebuni. Să ne catalogheze lumea: „Bă, tu nu eşti sănătos!”. Când auzi o asemenea replică, ţi se umple sufletul de mândrie. Dacă cineva ne scapă un „tu eşti mai nebun aşa”, ne activăm imediat şi începe să ne placă de persoana noastră. La un „Tu nu eşti normal!” deja devenim mici narcisişti. Sau dacă vreo persoană de sex diferit zice un „Ce nebun(ă) eşti!”, ni se pare că am cucerit-o.
Ar trebui să urăm sărbătoriţii cu „Bă, la mulţi ani! Nu eşti sănătos! Eşti nebun! Nu eşti normal!”. Sau „Eşti scos din minţi!”. Hm…
1. Scurt metraj: Small Talk
2. O secvenţă faină: Reguli clasice de agăţat
3. Film: Va, vis et deviens
Aşadar, „Bagă-ţi minţile în cap!”. Să analizăm şi să ţinem minte. Tu iei câteva minţi şi le introduci în cap. Corect.
Apoi, „Beibişoara aia m-a scos din minţi!”. Să analizăm. Minţile erau în capul tău, dar tu ai fost scos de către duduie din minţi, adică din cap. Corect!
Mai departe, „Beibişoara mi-a sucit minţile”. Adică, o dată ieşit din minţi, ele au fost sucite. Gata, am înţeles!
Când ai senzaţia că în sufletul tău şade bine-mulţumesc un cocalar mic şi eftin, mergi la Costineşti. Când ţi se pare că ai prieteni proşti, că regreţi că nu ai mai folosit gel de un an, mergi la Costineşti. Când crezi că există mai mult de 5 melodii haus, mergi la Costineşti. Când ai chef să nu mai discriminezi ţiganii şi ai înota cot la bot cu ei, mergi la Costineşti.
Dacă ai impresia că în oraşul tău sunt prea puţini oameni şi parcă ai face o baie (de mulţime), mergi la Costineşti. Când te simţi cretin, incapabil să emiţi o replică faină şi ai dori să te convingi că nu-i aşa, mergi la Costineşti. Dacă vrei să vezi cea mai tare şi mai jmecheră discotecă din Europa (care chiar e a tineretului de sub 16 ani), mergi la Costineşti. Când vrei să-ţi faci tatuaj cu scris în chineză sau să-ţi oxigenezi părul, mergi la Costineşti. Dacă doreşti să vezi recordul mondial în greutatea lanţului de la gâtul gorilelor de România, mergi la Costineşti. Dacă ai admira mii de piţi la un loc, mii de plozi gelaţi, afumaţi şi puşi pe scandal, mergi la Costineşti. Dacă vrei să nu întâlneşti niciun om fain, cu vreo urmă de inteligenţă în geanta de plajă sau vreo beibişoară fără fluturaş în buric, tatuaj deasupra fundului şi brăţări la glezne, exact, mergi la Costineşti. E frumos acolo.
am intins mana spre toba mica, care parca isi intetea ritmul cand se apropia – sau poate imi forfotea mie sangele in cap, am aruncat o privire felinarelor inchise, simetric pozitionate de o parte si de alta a ventilatorului, care e chiar deasupra frigiderului, si ma gandeam ca mi s-a facut foarte foarte foame deodata … as da un atac fugar la frigider, dar e inchis… cred ca s-a facut tarziu.
o sa ma culcusesc mai bine langa soba, cu urechea la toba, la rime, la regim…de maine ma abtin!
in 30 de minute voi pleca la mare. momentan beat si surescitat.
in incercarea de a=mi largi sfera culturala am fost in asta seara la super concert Vali Vijelie – Focsani, Extrem Summer – 2008!! a fost nebunie si cu siguranta o lectie de viata cu multe invataminte
1) sunt putine lucruri pe lume pe care baietii le-ar face de dragul.. nimanui
2) daca nu iti plac absolut toate melodiile pe care le auzi la un ‘concert’ = inca mai auzi = inca nu ai baut suficient (sugestie personala: tequila(mai putin Pancho care te va trimtie fie in coma, fie in voma))
3) cand prostii e putini, prostii compenseaza pentru absenti
4) cand ma simt f jenat de ce fac imi musc buza; buza nu rezista cat nesimtirea din mine -> sange
5) simtul penibilulului totusi nu dispare no matter what ; asta nu inseamna ca nu poate fi disimulat
6) imi place despre mine
Numai bine!
Am creat o nouă categorie, „Ia d-aci!”, unde o să propunem cetitorilor chestii, de la muzică până la filme. Ca să vadă tot românu’ ce preocupări au oamenii tehnici, băgăm recomandări. Băgaţi şi voi!
1. Scurt metraj: Snap
2. Formaţie: Nightlosers (luaţi şi voi de pe odc sau alte nebunii; în special Good understanding, Five long years, All your love şi Hai uăi tu hel) – foarte mişto!
3. Blog: Silvia
4. Film: Train de vie (regia Radu Mihăileanu)
Hai, fiţi puţin atenţi, c-am început să scriu. Deşi am auzit din mii de părţi despre leapşa pe net, n-am primit niciodată. Până când Albastra mi-a arătat calea cea dreaptă. Prima dată n-am intenţionat să scriu, dar am început să mă joc şi a ieşit tehnic. S-au potrivit ca unse. Când plictiseala e spre maximum, joculetu ăsta vine la ţanc.
Regulile sunt:
1. Pune playerul pe shuffle.
2. Apasă „înainte” pentru fiecare întrebare.
3. Foloseşte titlul melodiei ca şi răspuns la întrebare chiar dacă nu are sens. Nu trişa!
1. How are you feeling today?
Fatboy Slim – Body Movin’
2. Will you get far in life?
Smash Mouth – Walking on the sun
3. How do your friends see you?
Scorpions – Dust in the wind
4. Will you get married?
Gogol Bordello – Mishto
5. What’s your best friend’s theme?
Cake – Perhaps, perhaps, perhaps
6. What is the story of your life?
Metallica – Turn the page
7. What was high school like?
Tudor Gheorghe – Mare bal
8. How can you get ahead in life?
Lake of tears – Come night I reign
9. What is the best thing about your friends?
Janis Joplin – Piece of my heart
10. What is in store for this weekend?
Urma – Buy me with a coffee
11. What song describes you?
Sarmalele reci – Prostia la putere
12. What song would describe your grandparents?
Frank Sinatra – Cheek to cheek
13. How is your life going?
Nightlosers – Shame, shame, shame
La un moment dat sau nedat din viaţa noastră, am ajuns să dormim cu o persoană de sex invers care ne plăcea foarte mult, dar cu care, na!, fir-ar timiditatea să fie, nu prea aveam tupeu să acţionăm. Aşa că ne prefăceam că dormim, dar mintea noastră cea mică planifica strategic, meticulos şi cu grijă perfectă o apropiere de voi. Mâna înainta cu o viteză seculară către şoldul vostru, încet, încet, încet. Ne potriveam respiraţia la respiraţia voastră şi ne străduiam din răsputeri să respirăm amândoi, în acelaşi timp.
Ne prefăceam că ne întoarcem prin somn pe partea cealaltă şi ne aşezam şi mai aproape de voi. Aruncam subtil o mână peste trupul vostru şi băgam nasul în păr, care ne gâdila, chiar ne deranja, dar eram mulţumiţi. La un moment dat ajungeam faţă în faţă şi vă analizam până la cel mai mic detaliu respiraţia. Vă întorceaţi repede cu spatele, dar ne apropiam imediat şi respiram în ceafa voastră, chiar dacă părul ne gâdila nasul. Aşteptam ore întregi ca mâna noastră să ajungă lângă mâna voastră şi când, în sfârşit ajungea, voi vă schimbaţi poziţia.
Dimineaţă ne trezeam chiori de somn, derutaţi, dar fericiţi. La „Bă, azi-noapte m-ai luat de mînă?” răspundeam timizi „Aa, nuuu. Poate din greşeală. Eu dorm foarte prost de obicei!”.
Voi la ce dracu vă gândeaţi?
Scena 1
Mirela şi Costel, în pat. „Iubi, sunt frumoasă?”. „Da, iubi, eşti cea mai frumoasă!”. „Gândăcel, mă iubeşti?”. „Da, pisi, te iubesc!”. După 10 minute, după repetarea de şapte ori a întrebărilor, urmate de aceleaşi răspunsuri. „Iubi, mă iubeşti?”. „DA!”. „Cuum? Doar da? Nesimţitule! Vezi că pun bot dacă nu-mi spui că mă iubeşti! Mă superi. Împacă-mă!”.
Scena 2
Costel merge la întâlnire cu Mirela. Întârzie 5 minute. „Nesimţitule, nu ştii să mă respecţi! Fostul venea mereu la timp!”. Mirela merge la întâlnire cu Costel şi întârzie 30 de minute. „Hai, iubi, nu te supăra. Ştii doar că sunt o prinţesă”.
Scena 3
Costel trebuia să meargă la fotbal, dar a rămas acasă cu Mirela, care avea chef de „joacă”. Fix în timpul acţiunii, Mirela primeşte un telefon de la cea mai bună prietenă care „se gândeşte serios de data asta să se despartă de prietenul ei”… Conversaţia durează 67 de minute.
Scena 4
Costel o sună pe mamă-sa s-o întrebe la ce oră l-a născut pe motiv că Mirela vrea neapărat să-i calculeze ascendentul ca să afle neapărat de ce nu se potrivesc ei aşa bine.
Scena 5
Mirela plânge. Costel încearcă s-o îmbrăţişeze, ea plânge şi mai tare. Costel încearcă să n-o îmbrăţişeze, ea urlă că nu-i pasă de ea. Costel începe să se enerveze, ea se încuie în baie şi plânge până dimineaţă.
Scena 6
Costel n-are chef de vorbă. „Iubiţel, la ce te gândeşti?”. „Iar nu vrei să-mi spui? Mă superi!”. „Mă iubeşti?”.
Scena 7
Mirela supărată deodată. Costel nu observă, iar ea se enervează foarte tare. Când el o întreabă ce-a păţit, Mirela nu răspunde. Costel insistă, Mirela începe să plângă.
Scena 8
Myrella: BUZZ!
Myrella: Iubi, eshti? :-*
Myrella: Nu vrei s vb cu mne?
Costel: Am treaba…
Myrella: Haaaaai!!!! Vb cu mne! Ma iubeshti? Tale?
Myrella: BUZZ!
Myrella: Nu t mai bag in seama! Eshti un nesimtzit!
Scena 9
Mirela vorbeşte la telefon cu cea mai bună prietenă. „Fată, cred că mă despart de Costel. Mă enervează! Nici nu ştiu ce să mai cred. Câteodată mă sună de maxim două ori pe zi, deci e nesimţit. Iar câteodată mă sună de cel puţin trei ori pe zi, deci e pisător. Gata, nu mai suport!”.
ma urc in avion (din romania – asta e clar!), dupa 2 ore si ceva escala in Londra, dau sa cobor si in loc sa aud o engleza de la mama ei cu accent cu tot, ma intreaba o tanti ceva in spaniola?!…o ajut si deja ma intreb daca in toata ameteala mea m am urcat in ce trebuia. in sfarsit la intrare in aeroport dau de englezi in toata regula, dar cand sa urc in avionul de chicago, ma uit in jur si numai indieni, pakistanazi, chinezi…toate natiile numai ceva americani nu. dupa o noapte de veghe in aeroport in chicago hai in wisconsin dells-the final destination. si aici incepe partea frumoasa! in primul rand nenea care se ocupa de noi cu cazare si loc de munca: un mos de 80 de ani care abia isi taraia besinile si care nu vorbea bine engleza pentru ca, am aflat mai apoi, e polonez. ne duce la 2 moteluri ca sa vada unde ne cazeaza si se cearta cu aia de pe acolo, tot in poloneza…am zis ca s prieteni si de asta ne a dus acolo. cand am ajuns si la lucru ca sa ne cunoastem angajatorul nu am fost prea surprinsi ca si aia erau polonezi???!!!??? e cineva aici care nu e polonez? actually…da…mexicanii care daca au nevoie de ceva vb fff bine engleza, iar daca le ceri ceva se fac ca ploua, romanii, moldovenii, bulgarii, rusii, turcii etc, veniti la munca si foarte multi negri care au toti prune in gura (sau poate e de la buzele alea mari). iar maritul „down town”, ce pompos suna, ha ha, care e reprezentat de un hai sa zicem bulevard cat o statie de autobuz, sau nici macar, e plin de magazine, tineti-va bine, indiene!!?? polonezi – indieni… in fine. si cum ne plimbam noi (eu cu o colega), „on the strip”, cascand gura la cele 20 de magazine din care 18 ale aceluiasi patron, binenteles toate cu aceeasi marfa, scumpa si indiana?!!, auzim ceva muzica, live si in direct vorba aia. spre marea noastra surprindere nu era nici country music, nici punk american…ci, cand colo, niste prapaditi, ca erau vai de steaua lor, incercau sa scoata din dansii cantece irlandeze…mai greu cu accentul- o fi fost si astea polonezi… sau indieni. pentru aia care ziceau ca vin in america sa faca bani si sa isi exerseze engleza nu pot sa le urez decat noroc la prima parte pentru ca a doua vine clar cu bonus: dupa o vara cu colegi arabi, sud americani sau asiatici, ca sa nu mai vorbim de „polish people”, e imposibil sa se prinda de tine doar engleza…poliglot iesi din america!!!
Hă hăăăă, cât de multe s-au schimbat între timp! Baba şi-a cumpărat mitralieră, Romeo nu s-a mai sinucis şi-a lăsat-o pe târfa aia de Julieta să moară singură, plopul face pere, iar răchita micşunele. S-a dus dracu şi licenţa. Pentru că nu-mi plac posturile lungi (de fapt sunt prea cretin, nefiind în stare să scriu mai mult de 10 rânduri)…
La Metallica. Nu sunt în măsură să comentez. Dar m-a scos din sărite o chestie. Scandarea publicului: „Me-ta-lli-ca, Me-ta-lli-ca!”. Şi ieşea un Metallica bizar, cu accentul pe „i”. Aiurea! În rest, vorba celor de la Timpuri Noi: „Văzut! Plăcut!”.
Am POPOsit în Deltă. George Z îmi povestea despre peşte şi plută. „Bă, mai întâi mi-a tras-o la fund, apoi mi-a ridicat-o. Dup-aia, a început să se joace cu ea şi s-o plimbe, pînă cînd mi-a pus-o lată”. Numai gura e de el.
Oamenii au o plăcere sadică să-i sperie pe alţii. Cu cât descoperă câte unul care se sperie tare şi uşor, cu atît se înmulţeşte numărul de „Bau!”-uri.
Fac parte din categoria şoferilor care iubesc a doua bandă, asta e clar! Urăsc prima bandă, mă nelinişteşte şi mă simt în pericol. E mult mai simplu pe a doua.
Aştept să fiu din nou foarte ocupat ca să scriu pe blog.
„Să-mi bag pula-n gura mea” dacă ştiu vreo înjurătură serioasă, logică şi care să aibă sens. Să atace direct la ţintă şi cu rezultate remarcabile. Să o scoţi din tolbă la nevoie, s-o lansezi şi să nimicească. Nu frate, parcă sunt bumerange. Cu multe te înjuri singur fără să-ţi dai seama (gen „Du-te-n pula mea de prost”), unele n-au nicio logică, iar altele sunt cretine.
90 la sută din înjurăturile între masculi sunt gay. „Sugi pula!”, „Să-mi bag pula în gura ta”, „Futu-te-n cur”, „Să-ţi dau muie”, „Du-te-n pula mea!”, „Beşi mă în pula mea”, „Să-ţi fut morţii”, etc. Bine, ca să fii tehnic, aşa cum zice Guf, zici „Sugi pula!” cu sensul de „Să-ţi sugi singur pula!”. În fine…
Altă chestie dubioasă. Când ne mirăm sau când încercăm să fim convingători, băgăm o moarte la înaintare. „Să moară porcu’!”. E, şi lista continuă aici muuult. „Să moară Stalin, Jackie Chan, mama, tata, nepoţica mea, toată familia, peştii mei, orice!”, numai să moară cineva. Bă, ciudaţi mai suntem!
MOTOCOFFEE
Blog tehnic 