Stop poziţia şi stop toate!

Posted in George Ionita on Decembrie 13, 2008 by ceoameni

Ce copchii demenţi eram. Cum se apleca unu, trosc câte un şut in fund. Trebuia să avem de fiecare dată grijă, să ne asigurăm „Stop poziţia!”. Şi dacă uitam şi ne trezeam cu ditamai sutul in fund, nu ne supăram. Nu ne deranja, doar ne ofticam că am uitat să ne asigurăm. Chiar dacă spuneam „Stop pozitia!”, venea unu si ne dadea un sut pe alt motiv… Si NU ne suparam!

Aveam mereu o scăpare. „Piua!”. „Fraaate, eram în piua, n-aveai voie”. Cum dădeam de greu, recurgeam la salvarea noastră secretă, „Piua”! Când ne simteam pregătiţi, ieşeam din ascunzătoare „Răspiua!”.

Ar trebui reinventate chestiile astea două. Ar avea mare succes.

Straight

Posted in Catalina F. on Decembrie 10, 2008 by ceoameni

Unora dintre noi le place corsetul. Gen masculin sau feminin, se poartă corsetul. Şi ce dacă devenim nişte travestiţi ai propriei concepţii, e mai bine să fim “în rând cu lumea”, nu? Chiar dacă simţi cum iţi vine să muşti din masca pe care o porţi smerit, trebuie să prinzi din urma bătaia de picior din marşul conformiştilor… hai, grăbeşte-te să intri în rând şi vezi poate şi excelezi! Mai rămâne doar să urmăm planul cincinal şi suntem stas, produse umane pe bandă, fără cod de bare doar…

Printre prieteni, la facultate, serviciu, alte zile, aceleaşi tipare…când totuşi răsare câte o minte “luminată”, ceilalţi se grăbesc să o anihileze de teamă să nu revoluţioneze ceva în universul lor măsurabil. „Nu se cade”, „ce zice lumea?” sunt doar ecourile unei astfel de lumi la care refuz şi să mă uit peste umăr măcar…

Mai mult ca oricând, mă presează o nevoie subită de a trece peste toate astea, de a mă regăsi în uitatele lucruri mărunte, în feţele din jur ce se învârt ameţitor într-un dans multicolor fără reguli, întocmai în ritmul inimii mele… de a ignora nebuloasa coborâtă în mintea mea şi hotărârea înnecată în propria-i evanescenţă… to just be…

Depresie reloaded…

Posted in Catalina F. on Noiembrie 23, 2008 by ceoameni

Cum poate să te întristeze fericirea? Chiar dacă e una de moment, fericirea îţi dă acea înălţare şi detaşare de care avem toţi nevoie ca să ne desprindem de automatizarea anatomiei noastre menite să ne ţină în viaţă doar, fără alte abateri.

Şi totuşi te găseşti în faţa acestei ciudăţenii emoţionale, ca omul veşnic nemulţumit cu ceea ce are, dar mergând mai departe de atât, vrând să nu i se fi întâmplat, ca să nu aibă ce regreta.

Amestecând vinovăţia cu prefigurarea unei potenţiale schimbări, nu poţi gusta din beţia momentului, rămânând „sober” şi acru. Stai la marginea întâmplării, analizând cu ochi de chirurg what was, is, and could be.

În definitiv, poate chiar eşti fericit, dar eşti prea pragmatic ca să o realizezi…

S-a ițit depresia aia mișto

Posted in George Ionita on Noiembrie 22, 2008 by ceoameni

Să nu cumva să încerci să-ți răspunzi la întrebarea ”Bă, tu ești fericit?”. Se creează instantaneu un amalgam de gânduri și idei de care nu prea poți să scapi ușor. E nașpa, un câcat.

Într-o dimineață în care ploua cu găleata găurită, împreună cu singurătatea pe care o așteptam de mult, cu o cafea tare amară, m-a trăznit! Totul se rezumă la oameni, stările tale depind de ei. Cu cât ai în jur oameni mai faini și mai compatibili, cu atât trăiești mai intens. Paranoici, bine-dispuși, haioși, puși pe ceartă, nebuni. Nu bani, hobby-uri, relații sentimentale, mașini sau alte chestii. Ideal ar fi să locuiesc într-un apartament cu 5 camere cu încă vreo 6-7 inși. Ar fi genial.

Umorul. Am încercat să-mi imaginez o zi fără nicio glumă, fără un râs, un apropo, o răutate pișicheră, o subtilitate sau o poantă. Am reușit și a fost sarcastic. Cea mai mișto invenție din lume – umorul ăsta.

Am să continuu să beau cafea amară tare, să fumez în draci și să vorbesc urât. A venit vremea vinului fiert!

Dezbatere

Posted in George Ionita on Noiembrie 16, 2008 by ceoameni

Mulți oameni consideră că de pe la vîrsta de 22-24 de ani ar trebui să luăm în considerare căsătoria. Mai ales părinții. ”Să te așezi, mamă, la casa ta. Să ai și tu familie”. Buuun.

Mie mi se pare că ăia care vor să se lege la cap la vîrsta asta nu-s întregi la minte. Îți pui singur în cârcă o groază de responsabilități, o să începi să faci chestii din principiu și o să uiți deseori de tine. Plus că, dacă o pui și de-un plod, s-a dus dreacu toată distracția. De ce? Că există o concepție precum că ăsta e un ciclu? Că așa se face? Hmm. Îs de acord cu ideea de familie, mă entuziasmează, dar mult mai târziu; cam de pe la 28-29 încolo.

În plus, există un mit că duduile se visează mirese. Am întrebat foarte multe domnișoare și toate au spus că e o chestie jenantă. Ca de altfel toată ideea de nuntă, e o chestie dubioasă rău. Dar nu asta-i discuția. Ci faptul că mă simt îndoctrinat că tre să mă însor la un moment dat, deși nu simt asta (îmi place doar ideea de familie).

E adevărat, fiecare ar trebui să facă ce vrea, când vrea. Dar logic vorbind, și rațional, când dreacu ar fi bine să te căsătorești? La ce vîrstă?

180 grade

Posted in Catalina F. on Noiembrie 10, 2008 by ceoameni

Şoc. Când viaţa vrea să te surprindă, nu o face discret, ci te loveşte fără milă în moalele capului, având totuşi grijă de fiecare dată să nu îţi dea lovitura de graţie.

Uneori priveşti viaţa de dincolo de un paravan de sticlă şi ai vrea să îţi trasezi traiectoria cu precizia ofiţerului care alege reperele unui plan de luptă, anticipând obstacolele şi fiece nouă mutare. Însă întocmai ca şi din poziţia călătorului din tren, dincolo de geam reperele fug cât ai clipi din raza vizuală, rămânând simple siluete străvezii în noapte, iar tu având doar posibilitatea de a păstra acele crâmpeie de viaţă în rezerva ta de experienţă.

În astfel de momente de şoc, sincopele din capul tău capătă sens căci oricum întreaga lume ar putea foarte bine funcţiona pe dos şi tot nu te-ar mira…

Dar având în vedere că „it’s going to get worse before it gets worse”, lucrurile se pare că evoluează într-o anume direcţie cu şi fără pasivitatea ta. Trebuie doar să simulezi iar normalitatea şi să-ţi suprimi vidul din piept şi te vei adapta… it’s all a matter of perspective…

Am căzut în gol

Posted in George Ionita on Noiembrie 6, 2008 by ceoameni

„De ce fumezi?”. „Nu ştiu, de prost”. Cel mai des întâlnit răspuns dat de fumători. Între mici sau mari satisfacţii, cea mai puternică bucurie e la un gol. E extraordinar cum trecerea unei mingi printre doi stâlpi poate genera un entuziasm aşa mare. Cum te trezeşti ţipând dezlănţuit, cu pumnii în aer, cum îţi râzi în pumni. Cum ţipi ca un copil, cum fotbaliştii îţi par cei mai apropiaţi prieteni. Cum doare când echipa ta nu joacă fotbal, cum te întristezi când primeşte gol sau cum nu mai ai chef de absolut nimic o zi întreagă când ia bătaie.

Pasiunea ta e alegerea ta. Devotamentul vine din adânc şi nu ai de dat vreo explicaţie nimănui. 90 de minute nu respiri şi trăieşti doar pentru momentul ăla, pe care-l mai aşteaptă încă alte câteva milioane ca tine: golul. Ţipi, urli, nu te poţi controla, sari, dansezi prin cameră, pupi televizorul. Timp de 90 de minute, trăieşti cu adevărat. Iar o dată cu golul echipei tale, eşti fericit cu adevărat.

Fotbalul pentru tine e exact ca ţigara. O chestie total inutilă, poate chiar dăunătoare (îţi pierzi timpul), dar pentru care nu poţi da o explicaţie coerentă. „De ce te uiţi la fotbal?”. „Nu ştiu, de prost”.