Archive for the George Ionita Category

Pereche

Posted in George Ionita on Ianuarie 26, 2010 by ceoameni

Am o dramă de pică şi o dramă de inimă roşie. Să intru în joc sau să mă arunc?

Anunțuri

Aş dansa, dar mă dor şalele

Posted in George Ionita on Iunie 28, 2009 by ceoameni

E clar, nu mai intrăm în targetul celor de la B52, Expirat sau Comandante. Nu ne mai place, nu ne mai entuziasmează şi nu ne mai găsim locul printre atâţia oameni care se DISTREAZĂ.

Muzica pe care obişnuiam să ne dezlănţuim cu o bere ne provoacă acum doar un soi de nostalgie şi uşoară asumare a vârstei. Ne e lehamite măcar să zâmbim rebel unei dudui distrându-se, să ne bălăngănim pe ritmul pe care în alte vremuri îl simţeam adânc sau să fredonăm vreun refren simpatic. Abia ajunşi, vrem să plecăm cât mai repede.

Ne terminăm berea cu greu şi cerem apă plată. Hai băiete-n parc să dăm o tablă!

Stop poziţia şi stop toate!

Posted in George Ionita on Decembrie 13, 2008 by ceoameni

Ce copchii demenţi eram. Cum se apleca unu, trosc câte un şut in fund. Trebuia să avem de fiecare dată grijă, să ne asigurăm „Stop poziţia!”. Şi dacă uitam şi ne trezeam cu ditamai sutul in fund, nu ne supăram. Nu ne deranja, doar ne ofticam că am uitat să ne asigurăm. Chiar dacă spuneam „Stop pozitia!”, venea unu si ne dadea un sut pe alt motiv… Si NU ne suparam!

Aveam mereu o scăpare. „Piua!”. „Fraaate, eram în piua, n-aveai voie”. Cum dădeam de greu, recurgeam la salvarea noastră secretă, „Piua”! Când ne simteam pregătiţi, ieşeam din ascunzătoare „Răspiua!”.

Ar trebui reinventate chestiile astea două. Ar avea mare succes.

S-a ițit depresia aia mișto

Posted in George Ionita on Noiembrie 22, 2008 by ceoameni

Să nu cumva să încerci să-ți răspunzi la întrebarea ”Bă, tu ești fericit?”. Se creează instantaneu un amalgam de gânduri și idei de care nu prea poți să scapi ușor. E nașpa, un câcat.

Într-o dimineață în care ploua cu găleata găurită, împreună cu singurătatea pe care o așteptam de mult, cu o cafea tare amară, m-a trăznit! Totul se rezumă la oameni, stările tale depind de ei. Cu cât ai în jur oameni mai faini și mai compatibili, cu atât trăiești mai intens. Paranoici, bine-dispuși, haioși, puși pe ceartă, nebuni. Nu bani, hobby-uri, relații sentimentale, mașini sau alte chestii. Ideal ar fi să locuiesc într-un apartament cu 5 camere cu încă vreo 6-7 inși. Ar fi genial.

Umorul. Am încercat să-mi imaginez o zi fără nicio glumă, fără un râs, un apropo, o răutate pișicheră, o subtilitate sau o poantă. Am reușit și a fost sarcastic. Cea mai mișto invenție din lume – umorul ăsta.

Am să continuu să beau cafea amară tare, să fumez în draci și să vorbesc urât. A venit vremea vinului fiert!

Dezbatere

Posted in George Ionita on Noiembrie 16, 2008 by ceoameni

Mulți oameni consideră că de pe la vîrsta de 22-24 de ani ar trebui să luăm în considerare căsătoria. Mai ales părinții. ”Să te așezi, mamă, la casa ta. Să ai și tu familie”. Buuun.

Mie mi se pare că ăia care vor să se lege la cap la vîrsta asta nu-s întregi la minte. Îți pui singur în cârcă o groază de responsabilități, o să începi să faci chestii din principiu și o să uiți deseori de tine. Plus că, dacă o pui și de-un plod, s-a dus dreacu toată distracția. De ce? Că există o concepție precum că ăsta e un ciclu? Că așa se face? Hmm. Îs de acord cu ideea de familie, mă entuziasmează, dar mult mai târziu; cam de pe la 28-29 încolo.

În plus, există un mit că duduile se visează mirese. Am întrebat foarte multe domnișoare și toate au spus că e o chestie jenantă. Ca de altfel toată ideea de nuntă, e o chestie dubioasă rău. Dar nu asta-i discuția. Ci faptul că mă simt îndoctrinat că tre să mă însor la un moment dat, deși nu simt asta (îmi place doar ideea de familie).

E adevărat, fiecare ar trebui să facă ce vrea, când vrea. Dar logic vorbind, și rațional, când dreacu ar fi bine să te căsătorești? La ce vîrstă?

Am căzut în gol

Posted in George Ionita on Noiembrie 6, 2008 by ceoameni

„De ce fumezi?”. „Nu ştiu, de prost”. Cel mai des întâlnit răspuns dat de fumători. Între mici sau mari satisfacţii, cea mai puternică bucurie e la un gol. E extraordinar cum trecerea unei mingi printre doi stâlpi poate genera un entuziasm aşa mare. Cum te trezeşti ţipând dezlănţuit, cu pumnii în aer, cum îţi râzi în pumni. Cum ţipi ca un copil, cum fotbaliştii îţi par cei mai apropiaţi prieteni. Cum doare când echipa ta nu joacă fotbal, cum te întristezi când primeşte gol sau cum nu mai ai chef de absolut nimic o zi întreagă când ia bătaie.

Pasiunea ta e alegerea ta. Devotamentul vine din adânc şi nu ai de dat vreo explicaţie nimănui. 90 de minute nu respiri şi trăieşti doar pentru momentul ăla, pe care-l mai aşteaptă încă alte câteva milioane ca tine: golul. Ţipi, urli, nu te poţi controla, sari, dansezi prin cameră, pupi televizorul. Timp de 90 de minute, trăieşti cu adevărat. Iar o dată cu golul echipei tale, eşti fericit cu adevărat.

Fotbalul pentru tine e exact ca ţigara. O chestie total inutilă, poate chiar dăunătoare (îţi pierzi timpul), dar pentru care nu poţi da o explicaţie coerentă. „De ce te uiţi la fotbal?”. „Nu ştiu, de prost”.

Hai sictir!

Posted in George Ionita on Noiembrie 5, 2008 by ceoameni

A-nceput deja bombardamentul: „Ce faci de revelion?”. Şi ţi se rupe, de data asta nu te mai crizezi. Nu te interesează unde te duci sau ce faci. Te iţeşti tu pe undeva, nu mai are aşa o importanţă mare evenimentu ăsta. Începe să fie mai important Crăciunu.

Ai dezvoltat o reală manie pentru cursor. Că e în formă de săgeată, mânuţă sau vreo gânganie, ai devenit un stăpân cu instincte de gardian de închisoare. Cursorul ăla-i al tău şi-ţi dă o putere periculos de mare. Dacă l-ai putea folosi şi în rest… Să dai dublu-click pe o beibişoară de pe stradă sau un click dreapta si exit pe unu care te enervează. „Grijania mă-tii!”.

M-am uitat la un film la televizor după foarte multă vreme. Şi-mi tot venea să apăs pe space.

Mă gândeam la sporturile naţionale ale românului. Pe lângă ciocnitul pahareleor, înjuratul, frica de soacră sau cerşitul, ce mai poate fi considerat sport naţional în România? Ce-i la noi la greu şi la alţii nu-i?