De fiecare data cand nu-ti gasesti locul crezi ca e din cauza celui in care te afli si te gandesti ca vrei sa-l schimbi, poate poate altu s-o dovedi mai bun. Si asa te apuca un dor de duca grav si faci ce faci si pleci pana la urma. Pe mine… pe mine m-a mancat in fund sa plec la portughezi, ca am zis eu ca acolo e cald si numai bine mai finisez si eu ce portugheza stiam de la televizor de pe vremea Clonei.

Dar din ciclu “Surprize Surprize” am nimenit cu ERASMUS-ul vietii  intr-un orasel numit Braganca. Orasel foarte dragut de altfel, cu aer medieval a la Sighisoara dar, unde contrar asteptarilor, iarna e frig de te kci pe dansa, rar dai de cineva sa vorbeasca engleza inclusiv profesorii care, conform ASE Bucuresti, urmau sa ne predea in engleza(deci vor preda in “portugleza“), iar portughezii vorbesc o limba care te scuipa in ochi cand deschid ei gura. Drept urmare cu portugheza de la TV ma inteleg cu brazilienii veniti si ei la studiu. Portughezii vor sa fie draguti si spun ca le zic bine pe limba lor dar se vede pe majoritatea ca n-au chef de stat la povesti prea mult fiind un chin si pentru fata mea si pentru urechea lor. 

Partea buna pana la urma este ca, pana vine iarna, pe toate dealurile pe aici gasesti smochine, rodii, struguri, nuci si eventual lanuri de popusoi… foarte pitoresc de altfel. Nu ne-am dat seama inca daca din copacii care cresc pe drum putem manca dar ca sa nu ne  stricam reputatia de romani ne-am servit… si n-am murit deci sunt bune… mai mancam. Din vii ingradite e clar ca nu puteam lua struguri dar nici asta n-a oprit vreun roman pana acum asa ca pot spune cu mana pe spranceana ca strugurii portughezi sunt  si ei destul de buni.

Dupa cum ne asteptam au bere slaba la sticle mici iar vinul lor e cam posirca dar il mai amesteca cu una cu alta, gen rom sau bere, sa para mai special – uneori le iese alte ori nu. Si ne intrebam de ce pleaca ei la 5 din club ca sa mearga sa mai bea: 1.) pentru ca cele doua cluburi care este se deschid la 2 si 2.) pentru ca dupa 3 ore de baut la ei clar esti inca treaz.  

Pe final o sa zic despre cat de mult si din greu se munceste aici. De la 9 la 12 au program de dimineata… dar nimeni nu se grabeste deci daca vii pe la 9 jumate – 10 e perfect. La 12 au pauza de masa, ca e si ei oameni,  pana la 2-3 – depinde de cat manaca/ doarme fiecare. Apoi revin ca sa mai stea pana la un 5, poate 6 daca inca nu s-au plictisit. Cred ca le e foarte greu… plus ca la 2 noaptea musai trebuie sa fie in club, iar pentru cei mai solicitati la 10-11 la PUB… le plang de mila zau.

Dar au si ei un stres mare: Au alegeri peste 2 zile! 

jghjjh

E clar, nu mai intrăm în targetul celor de la B52, Expirat sau Comandante. Nu ne mai place, nu ne mai entuziasmează şi nu ne mai găsim locul printre atâţia oameni care se DISTREAZĂ.

Muzica pe care obişnuiam să ne dezlănţuim cu o bere ne provoacă acum doar un soi de nostalgie şi uşoară asumare a vârstei. Ne e lehamite măcar să zâmbim rebel unei dudui distrându-se, să ne bălăngănim pe ritmul pe care în alte vremuri îl simţeam adânc sau să fredonăm vreun refren simpatic. Abia ajunşi, vrem să plecăm cât mai repede.

Ne terminăm berea cu greu şi cerem apă plată. Hai băiete-n parc să dăm o tablă!

-Termini treaba până vineri seara?

-Nu știu. De ce?

-Să te fut! În sens peiorativ, dacă nu termini.

care s-a lăsat cu şampanie, confetti, femei dezbrăcate – depravare totală pe MotoCoffee.

Un adolescent a intrat într-o cafenea şi a ameninţat cu o armă mascată sub tricou. Capturat, tânărul debutant în viaţa interlopă a fost arestat, arma dovedindu-se a fi o banană. Până să ajungă poliţia, tânărul a mâncat arma crimei. Poliţiştii au fotografiat coaja de banană, avertizându-l pe delincvent că ar putea fi inculpat şi pentru distrugere de probe.

Sursa: AFP

Mare campionat mondial de stunt în week-end la RomExpo. Toată lumea a avut orgasm la mersul pe o roată, fără o roată, wheelie pe roata din spate, flăcări… tot ce presupune o competiţie de acrobaţii pe motocicletă.

Sâmbătă toată lumea a fost în extaz (şi au avut şi de ce – uite! şi uite!), ieri la fel (cum ar veni, duminică). Pe toate forumurile de motorişti s-au exprimat în consecinţă, gen “super tare, frate”, “organizatorii rulz”, “mamă, ce fac aia”, dar nimeni nu a observat că nu a mai avut loc finala şi nici decernarea premiilor. La un moment dat, după semifinală, pauză de masa pentru piloţi, timp în care eu m-am ascuns după maşina pompierilor şi am aşteptat cuminte marea finală, întrucât mă bătea soarele în cap şi îmi era rău. Doar că într-o secundă nu mai era picior de organizator prin parcarea de la RomExpo, spectatorii plecau (mulţumiţi, că doar nu se aşteptau şi la premii la un campionat), iar piloţii păreau “oarecum” nemulţumiţi.

Nemulţmirea piloţilor, veniţi de prin Polonia, Lituania, Franţa, Canada, Cehia, Scoţia a reieşit oarecum din ploaia de înjurături la adresa organizatorilor şi din ruperea banner-ului cu numele clubului care s-a ocupat de toată distracţia. Un rider francez ştia în engleză doar un singur cuvânt, şi anume “fuck”, pe care l-a folosit excesiv la adresa organizatorilor.

Pe lângă ciudăţenia cu terminarea bruscă înainte de finală, eu nu înţeleg cum de nu a reacţionat nimeni până acum pe forumuri. În mod normal, la 2 minute de la orice fel de eveniment, explodează forumurile de motorişi cu păreri dintre cele mai avizate şi mai paranoice. Acum nimic! Mă aşteptam să găsesc tot felul de teorii despre implicarea în clanuri mafiote, despre vreo conspiraţie mondială. Dar, nimic, nici măcar o menţiune.

E bine că suntem toţi mulţumiţi, mai puţin piloţii care au venit degeaba până în România şi care şi-au luat una dintre cele mai mari ţepe. Printre altele, un rider maghiar (cum ar veni vicecampion mondial la sportul asta) a menţionat şi că regulile s-au schimbat pe parcursul competiţiei, cum ar fi că unii au avut 5 minute de free ride, iar alţii câte 6 sau 8 minute, că din campionat mondial s-a transformat într-o simplă competiţie.

Merge şi aşa!

Azi sunt verde din nou, da’ într-un mod mult mai puţin eco. Sunt mai serioasă decât de obicei şi râd să mă prăpădesc în sinea mea. Mi-e dor de mare şi timpul trece suuuuper greu. Îmi e sete şi aud Karmacoma în italiană. Iuliu aude în germană. Tot Karmacoma. Unii fac sex în redacţie într-un monitor. Urât să văd asta la serviciu. Pe HBO. Vreau cafea dimineaţa!

Când am inventat blogul ăsta cu George, eram la o terasă-bodegă, la o bere. Înainte să plecăm la Amsterdam ne-am întâlnit să cumpărăm biletele de avion şi atunci l-am inventat. Între timp George şi-a terminat licenţa, slavă cerului, că era super enervant atunci. Arina şi Iuliu (care nu e pe aici) s-au certat un pic la un moment dat. Înainte de asta am fost la Amsterdam la Budi, da’ nu am scris niciunul nimic despre asta şi bine am făcut. Andreea s-a supărat pe toată lumea. Şi Budi cred că e bine în Olanda.

Cam asta s-a întâmplat din august 2007 până acum, plus multe alte lucruri.

Pe de altă parte, putem fi găsiţi de google după următoarele expresii/cuvinte cheie:

• baieti tampiti pe hi5
• metode de a face laba
• film porno iutub scufita rosie
• mielu far de o nara
• statusuri pentru fostele iubiri
• sms de suferinta
• felicitari curve
• mania persecutiei depresie alcool
• statusuri baitza
• statusuri deprimate
• pizde frumoase
• blogul unei curve

Mi-am amintit de momentul în care hackerii i-au spart blogul lui gxg.

UPDATE: Stunt Riding-ul vine la București.

Vine un moment în viaţa fiecărei persoane în care apar tot felul de probleme de ordin metafizic. Prima şi cea mai importantă în cazul meu ar fi dacă sunt labilă, moment în care îmi dau seama că nu are nicio legătură cu metafizica.

Dacă mă trezesc indignată până la revoltă (interioară, că practic nu am făcut nimic) de comuniştii lui Voronin, ca în secunda următoare să ţopăi mai rău decât un cangur că plec la Baia Mare (Campionatul Mondial de Stunt 2009) încep să am vagi indicii în legătură cu răspunsul la întrebare.

Pe de altă parte, va veni un alt moment în care voi fi fericită posesoare de permis de conducere categoria A, până atunci nu este cazul să îşi facă nimeni griji într-adevăr.

De menţionat că am avut deja un accident pe 2 roţi (foto).

E supertare să ai tricou cu Superman.

Mă uit aproape în fiecare zi la ‘minunata emisiune’ Sinteza Zilei. Nişte prestigioşi analişti şi/sau jurnalişti cometează filmuleţe de pe YouTube cu oameni care se înjură, apoi se înjură între ei. Uneori mai fac şi dedicaţii. Cea mai tare dedicaţie a fost cu o melodie (Mărgineanu presupun) în care domnu’ cântăreţ îi spunea unuia că ‘îi ia nevasta în pulă’. Altă dată o imitau pe Elena Băsescu având insuccesuri.

Mai bine trec pe sport, aia se înjură mai cu stil. Marica a fost chiar simpatic cu ‘băga-mi-aş pula în morţii voştri’.

Muriţi!!!

Ultima oara m-am gasit fara cuvinte in fata unei canite mici de ceai negru, foarte fierbinte. S-a speriat tare de laptele alb, foarte rece, turnat peste el si parca nu stiau cum sa se invaluie unul pe altul mai repede. Sfori, valuri, un vartej mare si aburi cu aroma de martipan…si miere. Si totusi putin amarui la gust. Am mai pus miere si s-au mai indulcit, s-au acceptat si in final ceaiul era perfect, de o culoare ciocolatie care te invita cu boare ei, ce se mai amesteca si cu celelalte din jur. Din pacate, planul lor a fost sa evadeze, m-au imbatat cu mirosul si apoi au sarit din cana, spre a servi unui scop mai inalt, pe rochia mea. De doua zile imi miroase rochia a martipan…si miere.

Ce copchii demenţi eram. Cum se apleca unu, trosc câte un şut in fund. Trebuia să avem de fiecare dată grijă, să ne asigurăm “Stop poziţia!”. Şi dacă uitam şi ne trezeam cu ditamai sutul in fund, nu ne supăram. Nu ne deranja, doar ne ofticam că am uitat să ne asigurăm. Chiar dacă spuneam “Stop pozitia!”, venea unu si ne dadea un sut pe alt motiv… Si NU ne suparam!

Aveam mereu o scăpare. “Piua!”. “Fraaate, eram în piua, n-aveai voie”. Cum dădeam de greu, recurgeam la salvarea noastră secretă, “Piua”! Când ne simteam pregătiţi, ieşeam din ascunzătoare “Răspiua!”.

Ar trebui reinventate chestiile astea două. Ar avea mare succes.

Unora dintre noi le place corsetul. Gen masculin sau feminin, se poartă corsetul. Şi ce dacă devenim nişte travestiţi ai propriei concepţii, e mai bine să fim “în rând cu lumea”, nu? Chiar dacă simţi cum iţi vine să muşti din masca pe care o porţi smerit, trebuie să prinzi din urma bătaia de picior din marşul conformiştilor… hai, grăbeşte-te să intri în rând şi vezi poate şi excelezi! Mai rămâne doar să urmăm planul cincinal şi suntem stas, produse umane pe bandă, fără cod de bare doar…

Printre prieteni, la facultate, serviciu, alte zile, aceleaşi tipare…când totuşi răsare câte o minte “luminată”, ceilalţi se grăbesc să o anihileze de teamă să nu revoluţioneze ceva în universul lor măsurabil. „Nu se cade”, „ce zice lumea?” sunt doar ecourile unei astfel de lumi la care refuz şi să mă uit peste umăr măcar…

Mai mult ca oricând, mă presează o nevoie subită de a trece peste toate astea, de a mă regăsi în uitatele lucruri mărunte, în feţele din jur ce se învârt ameţitor într-un dans multicolor fără reguli, întocmai în ritmul inimii mele… de a ignora nebuloasa coborâtă în mintea mea şi hotărârea înnecată în propria-i evanescenţă… to just be…

Am observat că atunci când nu ai pe nimeni pe lângă casă la care să ţipi, mergi frumos la serviciu şi faci sex cu nervii colegilor. Îi ţii într-un preludiu de câteva zile după care poţi să explodezi frumos într-un orgasm cu multe ţipete sau mai exista şi varianta blitzcrig. Bineînţeles că mai există şi o a treia variantă în care nu există ţipete şi nici nu simţi mare lucru, dar la sfârşit e cam frustrant. Totul se termină cu ţigara de după şi plecarea acasă (că doar nu stai peste noapte la birou).

În concluzie, te cam plictiseşti şi nu te mai întorci, moment în care speri să poţi să îi vezi când îşî autosatisfac dorinţele sexuale într-un mod profesionist.

Cum poate să te întristeze fericirea? Chiar dacă e una de moment, fericirea îţi dă acea înălţare şi detaşare de care avem toţi nevoie ca să ne desprindem de automatizarea anatomiei noastre menite să ne ţină în viaţă doar, fără alte abateri.

Şi totuşi te găseşti în faţa acestei ciudăţenii emoţionale, ca omul veşnic nemulţumit cu ceea ce are, dar mergând mai departe de atât, vrând să nu i se fi întâmplat, ca să nu aibă ce regreta.

Amestecând vinovăţia cu prefigurarea unei potenţiale schimbări, nu poţi gusta din beţia momentului, rămânând „sober” şi acru. Stai la marginea întâmplării, analizând cu ochi de chirurg what was, is, and could be.

În definitiv, poate chiar eşti fericit, dar eşti prea pragmatic ca să o realizezi…

Să nu cumva să încerci să-ți răspunzi la întrebarea ”Bă, tu ești fericit?”. Se creează instantaneu un amalgam de gânduri și idei de care nu prea poți să scapi ușor. E nașpa, un câcat.

Într-o dimineață în care ploua cu găleata găurită, împreună cu singurătatea pe care o așteptam de mult, cu o cafea tare amară, m-a trăznit! Totul se rezumă la oameni, stările tale depind de ei. Cu cât ai în jur oameni mai faini și mai compatibili, cu atât trăiești mai intens. Paranoici, bine-dispuși, haioși, puși pe ceartă, nebuni. Nu bani, hobby-uri, relații sentimentale, mașini sau alte chestii. Ideal ar fi să locuiesc într-un apartament cu 5 camere cu încă vreo 6-7 inși. Ar fi genial.

Umorul. Am încercat să-mi imaginez o zi fără nicio glumă, fără un râs, un apropo, o răutate pișicheră, o subtilitate sau o poantă. Am reușit și a fost sarcastic. Cea mai mișto invenție din lume – umorul ăsta.

Am să continuu să beau cafea amară tare, să fumez în draci și să vorbesc urât. A venit vremea vinului fiert!

Mulți oameni consideră că de pe la vîrsta de 22-24 de ani ar trebui să luăm în considerare căsătoria. Mai ales părinții. ”Să te așezi, mamă, la casa ta. Să ai și tu familie”. Buuun.

Mie mi se pare că ăia care vor să se lege la cap la vîrsta asta nu-s întregi la minte. Îți pui singur în cârcă o groază de responsabilități, o să începi să faci chestii din principiu și o să uiți deseori de tine. Plus că, dacă o pui și de-un plod, s-a dus dreacu toată distracția. De ce? Că există o concepție precum că ăsta e un ciclu? Că așa se face? Hmm. Îs de acord cu ideea de familie, mă entuziasmează, dar mult mai târziu; cam de pe la 28-29 încolo.

În plus, există un mit că duduile se visează mirese. Am întrebat foarte multe domnișoare și toate au spus că e o chestie jenantă. Ca de altfel toată ideea de nuntă, e o chestie dubioasă rău. Dar nu asta-i discuția. Ci faptul că mă simt îndoctrinat că tre să mă însor la un moment dat, deși nu simt asta (îmi place doar ideea de familie).

E adevărat, fiecare ar trebui să facă ce vrea, când vrea. Dar logic vorbind, și rațional, când dreacu ar fi bine să te căsătorești? La ce vîrstă?

Sexul este un subiect interesant, parcă un pic interzis. Câţi parteneri sunt prea mulţi, cât de des e prea des, cât de pervers e prea pervers şi când o partidă de sex e considerată ratată? Cine impune standarde şi cine se încadrează în standarde? În ultimul timp am tot avut discuţii despre cum nu prea e ca in filme. Ba nu se întâmplă, ba e doar o tentativă de a se întâmpla, ba se întâmplă, da’ fără finalitate. Ar trebui să fie un ghid “Cum să faci sex corect, potrivit ultimelor standarde europene”. Să ştie dom’le toată lumea. Mai puţine frustrări!

Şi dacă ştie toată lumea, mai e interesant? Nici aşa nu e bine.

Şoc. Când viaţa vrea să te surprindă, nu o face discret, ci te loveşte fără milă în moalele capului, având totuşi grijă de fiecare dată să nu îţi dea lovitura de graţie.

Uneori priveşti viaţa de dincolo de un paravan de sticlă şi ai vrea să îţi trasezi traiectoria cu precizia ofiţerului care alege reperele unui plan de luptă, anticipând obstacolele şi fiece nouă mutare. Însă întocmai ca şi din poziţia călătorului din tren, dincolo de geam reperele fug cât ai clipi din raza vizuală, rămânând simple siluete străvezii în noapte, iar tu având doar posibilitatea de a păstra acele crâmpeie de viaţă în rezerva ta de experienţă.

În astfel de momente de şoc, sincopele din capul tău capătă sens căci oricum întreaga lume ar putea foarte bine funcţiona pe dos şi tot nu te-ar mira…

Dar având în vedere că „it’s going to get worse before it gets worse”, lucrurile se pare că evoluează într-o anume direcţie cu şi fără pasivitatea ta. Trebuie doar să simulezi iar normalitatea şi să-ţi suprimi vidul din piept şi te vei adapta… it’s all a matter of perspective…

“De ce fumezi?”. “Nu ştiu, de prost”. Cel mai des întâlnit răspuns dat de fumători. Între mici sau mari satisfacţii, cea mai puternică bucurie e la un gol. E extraordinar cum trecerea unei mingi printre doi stâlpi poate genera un entuziasm aşa mare. Cum te trezeşti ţipând dezlănţuit, cu pumnii în aer, cum îţi râzi în pumni. Cum ţipi ca un copil, cum fotbaliştii îţi par cei mai apropiaţi prieteni. Cum doare când echipa ta nu joacă fotbal, cum te întristezi când primeşte gol sau cum nu mai ai chef de absolut nimic o zi întreagă când ia bătaie.

Pasiunea ta e alegerea ta. Devotamentul vine din adânc şi nu ai de dat vreo explicaţie nimănui. 90 de minute nu respiri şi trăieşti doar pentru momentul ăla, pe care-l mai aşteaptă încă alte câteva milioane ca tine: golul. Ţipi, urli, nu te poţi controla, sari, dansezi prin cameră, pupi televizorul. Timp de 90 de minute, trăieşti cu adevărat. Iar o dată cu golul echipei tale, eşti fericit cu adevărat.

Fotbalul pentru tine e exact ca ţigara. O chestie total inutilă, poate chiar dăunătoare (îţi pierzi timpul), dar pentru care nu poţi da o explicaţie coerentă. “De ce te uiţi la fotbal?”. “Nu ştiu, de prost”.

A-nceput deja bombardamentul: “Ce faci de revelion?”. Şi ţi se rupe, de data asta nu te mai crizezi. Nu te interesează unde te duci sau ce faci. Te iţeşti tu pe undeva, nu mai are aşa o importanţă mare evenimentu ăsta. Începe să fie mai important Crăciunu.

Ai dezvoltat o reală manie pentru cursor. Că e în formă de săgeată, mânuţă sau vreo gânganie, ai devenit un stăpân cu instincte de gardian de închisoare. Cursorul ăla-i al tău şi-ţi dă o putere periculos de mare. Dacă l-ai putea folosi şi în rest… Să dai dublu-click pe o beibişoară de pe stradă sau un click dreapta si exit pe unu care te enervează. “Grijania mă-tii!”.

M-am uitat la un film la televizor după foarte multă vreme. Şi-mi tot venea să apăs pe space.

Mă gândeam la sporturile naţionale ale românului. Pe lângă ciocnitul pahareleor, înjuratul, frica de soacră sau cerşitul, ce mai poate fi considerat sport naţional în România? Ce-i la noi la greu şi la alţii nu-i?

Să moară Stalin, ce vrăjeală au fetele-n căpăţână! Frate, ele nu suportă limbajul obscen, cuvintele urâte. Pe lângă unele care se uită la televizor ca bou-n ţeavă şi le e jenă să pronunţe “căcat”, “ginecolog” sau chiar “limbă”, există altele care nu pot pronunţa super-mega-cuvântul “pulă”. Buuun.

Noi, obscenii, înjurăm la Greuceanu! Aruncăm vorbele la oha şi jignim moca. N-avem stres şi nu ne e târşă că va pune cineva botu. Dar nu se întreabă nimeni de ce. Suntem catalogaţi imediat ca proşti, golani şi nesimţiţi. Suntem melteni şi smardoi, fără vreo explicaţie. Ne mirăm cu “Bă, eşti nebun?”, “Să moori tu?” sau “Băăi coaie..”, introducem un cuvânt urât – “dracu” – sau unul obscen – “coaie” – în tradiţionalul “Ce faci?” şi un apelativ simpatic gen “bă boule” sau “bă prostule” după supercunoscutul “Pa!”. Gluma fără obscenităţi e Moartea caprioarei, frate! Soto!

Într-un colectiv belea, se înjură ca la uşa cortului (Ce plm!? cortul are uşă?)! Toată lumea se miră când profesorii ce se strâng la un meci de fotbal înjură ca descreieraţii. Toţi rămân gură-cască atunci când îşi aud tatăl scăpând savarina “Băgami-aş pula! Scuze!”. Angajaţii se oripilează când şefu-şi introduce de-ale gurii în mamele lor. Toţi se miră când citesc Eminescu sau Creangă fără perdea. Şi tot aşa…

Să revin. Într-un colectiv ciumeg, dacă nu chiar în orice colectiv, înjurătura şi limbajul de argou sunt un must! Îţi dau senzaţia de confort. Împrietenirea e mai uşoară, timpul trece mai cu schepsis şi ai o stare de te doare-n basheţi. Dai o-njurătură la plezneală şi te-ai scos… Bestial, frate!

Văzut, plăcut! Mistrețul galben… Numai cu degetele.

La concert Tudor Gheorghe. Era una de se credea duduie în fața mea, de gât cu amorezu ei. Îl roagă frumos să-i cumpere ciocolată și apă plată, ”de preferabil” minerală. Tipul parcurge jumătate de sală, când tentativa de purtătoare de sâni îl strigă: ”Cosmin, ia-mi ciocolată doar dacă are, da?”.

Mă gândeam la prietenie. Ce înseamnă de fapt. E doar un parteneriat de făcut chestii împreună? (de mers la fotbal, de baut bere, etc). Sau o persoană care-ți înțelege perfect umorul? Inseamna doar un pact mut ca ”bă, eu nu te enervez, nu mă enerva nici tu pe mine!”? O înțelegere din priviri? Nu știu. Părerea mea e că prima condiție e să nu existe ”Mulțumesc”, ”Te rog frumos” și ”Cu plăcere”.

Mi-e foarte dor de un maiou negru. Să mă ațâțe.

Cand crezi ca le-ai auzit pe toate si ca a ta existenta la camin nu poate fi mai umila de atat, socializarea iti bate la usa ca sa iti demonstreze ca niciun lucru bun nu ramane nepedepsit, in cazul de fata, bunavointa fata de vecinii de palier.

Zgomotele sinistre, devenite pretext de abordare, au dezvaluit potentialul spiritual al caministilor de la camera de langa, care intr-un exces ezoteric, si-au gasit de lucru cu un “artefact religios”. Si din toata migala asta a lor a rezultat o frumusete de “orgasm spiritual”, pentru care prea-fericitii au simtit nevoia sa se scuze, spargand astfel gheata, dupa o luna de convietuit in anonimat.

Frustrarea ca nu socializam indeajuns in camin tocmai s-a rezolvat..for good…nu am crezut ca o scurta intrevedere cu un coleg de palier te poate marca mai mult decat la un simplu nivel conversational…se pare ca ne-am inselat… cine s-ar fi gandit ca un simplu ciocanit va avea asemenea urmari.
Subiectul: freak of nature, but that`s just us, obiectul comunicarii: o aberatie…scopul comunicarii: hell knows..you tell us…

Revenind la aberatie, care este legatura dintre artefact, religie si sperma? La prima vedere, niciuna…on the other hand, daca discutam un pic cu prea binevoitorul coleg, s-ar putea sa ne schimbam parerea….in masura in care sunteti dispusi sa fiti partasi la orgasmul spiritual al colegului…orgasm provocat, evident, de un artefact religios foarte vechi se pare…mai exact, de atingerea lui…neputandu-ne disocia de conotatiile sexuale ale gestului, am avut tendinta fireasca de a rade, inainte sau dupa ce ne-a picat fata…depinde de persoana, normal…

Colegul, la fel de binevoitor in impartasirea acestei experiente de inaltare religioasa , si in incercarea de a ne transforma in discipolii noii credinte, a continuat sa ne ilustreze efectele spectaculoase ale acestui « artefact » , printre care transformarea urinei, si chiar si a spermei, in apa…
Inca nu putem, in calitatea noastra de ne-initiati, sa cuprindem sublimul …si nu sunt cuvinte care sa descrie patosul, sclipirea din ochii aproape inlacrimati, cand ne-a dezvaluit o ultima minune …transformarea laptelui in vin…dar nu laptele UHT, in niciun caz…

Si astfel, intreaga conversatie din prag de usa s-a redus la o relatare ce si-a castigat un bine meritat loc in noua categorie pe care Crina a numit-o “ce are ursul in loc de mana”.
Nu suntem caustice (noi, cand vreodata? :p), dar e imposibil sa nu ajungi la final la morala ca decat socializare cu astfel de bajeti care atunci cand deschid gura iti descretesc in asemenea hal mintea incat provoaca musca la un mic program artistic ( a se citi “patineaza musca pe creieru nivelat “), mai bine hai sictir! si la mai putina evlavie data viitoare!

P.S. Cred ca a ajuns credinta si la camera din « harcana »…pentru ca de data asta s-au auzit semne clare ale orgasmului spiritual….suntem pe o insula pustie a necredintei intr-o mare de spiritualitate (re)productiva…

Cam aste sunt definiţiile pe care le-am găsit pentru paranoia, termen des folosit de altfel: boală psihică manifestată prin lipsă de logică în gândire, idei delirante fixe, susceptibilitate şi orgoliu exagerat, prin mania persecuţiei, neîncredere, falsitate a judecăţii. Cică etimologic, termenul ar deriva din limba greacă şi înseamnă: para =alături şi noia=judecată, cum ar veni, un fel de gândire total pe dinafară, cam ca atunci când sunt folosite substanţe psihoactive, doar că efectul e permanent şi total neamuzant. Citez „Bolnavii au următoarele trăsături: inadaptabilitate, hipertrofia eu-lui, eroare de raţionament şi suspiciozitate”.

De curând m-am confruntat (e mult spus întrucât eu nu prea am reacţionat) cu un “atac” de paranoia şi am devenit curioasă. Pe de altă parte, eu consideram că am aşa o mică doză de paranoia, cât îi stă omului bine, însă cred că sunt departe de asta, prin comparaţie. Teoria conspiraţiei, lume care se uită cel puţin urât la tine, oameni favorizaţi în detrimentul tău – cam astea sunt ideile care colcăie pe lângă mine.

În concluzie, sunt doar un pic suspicioasă, nici pe departe paranoică.

O dai jos de pe cric, te urci în şa, porneşti, mergi 2 metri până să îţi ridici picioarele de jos şi după alţi 2 metri iar le cobori că te dezechilibrezi. Cam aşa se întâmplă când merg eu în poligon. Io de ce nu am avut Pegas ca George când eram mică, să fi învaţat şi eu să merg pe bicicletă? E frustrant, e groaznic de frustrant.

De fapt vroiam să scriu despre cât de liber te simţi în momentul în care călăreşti pe două roţi şi cum nu pot fi descrise toate senzaţiile, însă încep să resimt mai mult frustrarea decât pasiunea. Bocete isterice şi sticle de vin după telefonul de la bancă cu mirificul refuz de credit, astea clar nu erau în plan.

În vară, când am început să îmi doresc motocicletă, totul părea super uşor. Încep şcoala, fac un credit şi în două luni pot să folosec expresii de tipul „am scăpat mâna în gaz”, „a început să danseze roata din faţă”, ş.cl. Doar că nu e atât de simplu. Mersul pe motocicletă fără mers pe bicicletă în prealabil e greu, poluă în zilele în care trebuie să merg eu în poligon, aia de la bancă nu au aceeaşi viziune ca şi mine.

…şi totuşi I like smoke and lightning Heavy metal thunder Racin’ with the wind And the feelin’ that I’m under (Born to be Wild – Steppenwolf).

Aim beac in gheim! Dreptate-avea Silvia! Atunci când iți merg toate prost spre jalnic, e mult loc de bine. Și mă gândeam că întotdeauna e loc și de rău. Mult loc. Asta înseamnă că răul e mai jmecher decât binele.

În fine, frustrările de sfârșit de vară mi s-au uscat și au căzut, încep să culeg fructe, sunt în câmpul muncii, școala stă să-nceapă și mi-e frig. Mi-am găsit un giob unde trebuie să fiu creativ la comandă (adică îmi zice un șef: ”Bă, fii creativ. În maximum 5 minute vii la mine cu ceva genial!”). E greu, da-mi place. Dorința aia meseriașă să mă duc dreacu la master in alte țări fără țigani s-a ofilit și ea; da lasă, că poate vine primăvara; sau poate mor ăștia. M-am procopsit cu un master dulce (știți voi, dintr-ăla de se pune în cozonac), cu o chirie într-un apartament la dracu-n praznic (am căutat în dex, praznic înseamnă pomană, chef, banchet; hmm, jmecher dracu ăsta) pe o sumă la fel de dulce. Partea cea mai interesantă e că locuiesc cu două dudui; simt că o să apară foarte curând o rubrică nouă pe blogu ăsta (la fel de dulce); ca să mi se potrivească mai bine cu stilul meu de-a scrie cel puțin și anume fix adică gay.

Lăsând introducerile muierești la o parte, aghia am venit ACASĂ de la LUCRU. Și tare interesantă mai e partea asta; bine, și celelalte sunt. Cât îi mai blamam pe ăștia care munceau full-time. N-aveau niciodată chef de nimic. Nu ieșeau, nu vroiau s-audă de întâlniri, șuete sau mai știu eu ce. Niște puturoși! Eiii, nu-i chiar așa. Așezatul pe o canapea e chiar genial! Statul de-ampulea în pat, fără niciun efort fizic sau intelectual e sublim. Cafeaua însoțită de țigări în bucătăria TA e magnifică. Uichendu pare cât o vacanță-n vârful muntelui, iar somnul e ceva care necesită inventarea unui cuvânt mai extraordinar decât senzațional.

Bine, asta nu înseamnă că dacă mă sună cineva să ies și zic că am treabă, de fapt mi-e lene. Nț! Nu, nu!