Înjurătura, mama bunei dispoziţii

Să moară Stalin, ce vrăjeală au fetele-n căpăţână! Frate, ele nu suportă limbajul obscen, cuvintele urâte. Pe lângă unele care se uită la televizor ca bou-n ţeavă şi le e jenă să pronunţe “căcat”, “ginecolog” sau chiar “limbă”, există altele care nu pot pronunţa super-mega-cuvântul “pulă”. Buuun.

Noi, obscenii, înjurăm la Greuceanu! Aruncăm vorbele la oha şi jignim moca. N-avem stres şi nu ne e târşă că va pune cineva botu. Dar nu se întreabă nimeni de ce. Suntem catalogaţi imediat ca proşti, golani şi nesimţiţi. Suntem melteni şi smardoi, fără vreo explicaţie. Ne mirăm cu “Bă, eşti nebun?”, “Să moori tu?” sau “Băăi coaie..”, introducem un cuvânt urât – “dracu” – sau unul obscen – “coaie” – în tradiţionalul “Ce faci?” şi un apelativ simpatic gen “bă boule” sau “bă prostule” după supercunoscutul “Pa!”. Gluma fără obscenităţi e Moartea caprioarei, frate! Soto!

Într-un colectiv belea, se înjură ca la uşa cortului (Ce plm!? cortul are uşă?)! Toată lumea se miră când profesorii ce se strâng la un meci de fotbal înjură ca descreieraţii. Toţi rămân gură-cască atunci când îşi aud tatăl scăpând savarina “Băgami-aş pula! Scuze!”. Angajaţii se oripilează când şefu-şi introduce de-ale gurii în mamele lor. Toţi se miră când citesc Eminescu sau Creangă fără perdea. Şi tot aşa…

Să revin. Într-un colectiv ciumeg, dacă nu chiar în orice colectiv, înjurătura şi limbajul de argou sunt un must! Îţi dau senzaţia de confort. Împrietenirea e mai uşoară, timpul trece mai cu schepsis şi ai o stare de te doare-n basheţi. Dai o-njurătură la plezneală şi te-ai scos… Bestial, frate!