Din seria „Where’s your head at?”…

De câte ori nu v-aţi simţit paralizaţi în faţa unei intenţii dornice să evolueze la stadiul de acţiune de mârşăvia orgoliului ? La mine ar fi de prisos să cuantific aceste tentative ruşinoase…Cert e că orgoliul a devenit din ce în ce mai răspândit şi am observat asta în jurul meu… e ca un flagel relaţional ce, fără a fi selectiv sau pretenţios, face tot mai multe victime.

În definitiv, la ce bun atâta orgoliu ? Sau cum ştii când orgoliul pe care tu îl crezi bun-simţ s-a transformat într-o stupidă teamă de eşec a cărei carcasă protectoare te îmbie la a sta în continuare în umbră ?
E o oboseală inerentă ce s-a acumulat în mintea mea şi ea mă face acum să blamez orgoliul, care mie mi se pare o variantă deghizată a datului bir cu fugiţii. Deci o scuză „lame” îmbrăcată în straie narcisiste.

Vrem mereu să înclinăm balanţa în favoarea noastră, însă uităm că nu suntem în competiţie cu nimeni (it’s all in our head) şi se pare că, de fapt, singura competiţie reală e cu noi, nişte fiinţe messed-up, măcar din singurul motiv că ne agităm, ca de obicei, pentru nimic.