Suspiciunea. Odata instalata, te va bantui ca un suflet ramas blocat undeva intre pamant si lumea cealalta (whatever that is), iar intocmai ca si in povestile paranormale, nu te va parasi pana cand nu va veti fi reglat conturile.
Pentru ca, asa cum le place americanilor sa zica, ”it’s gonna hunt you down and kick your ass”.
Inteligenta perverteste, la fel cum prostia ingusteaza perspectivele. Cum devenim mai constienti de masura valorii noastre, cum avem impresia ca facem parte din vreo casta inchisa de tip masonic, de nu mai lasam pe nimeni in ea fara a il supune la teste si filtre diverse.
Uitam insa ca, pe cat ar fi de imbietoare exclusivitatea unei asemenea apartenente, pe atat de inselatoare si perfida este si singuratatea data de ea. Poate daca nu am mai cauta calul de dar la dinti, am realiza ca ne putem inconjura si de oameni ce ne sunt mai putin prieteni, dar mai mult companie.
Cel putin asa ar zice teoria. Dar eu imi asum riscul.
Am o dramă de pică şi o dramă de inimă roşie. Să intru în joc sau să mă arunc?
Femeile au simtul tragicului in sange. Pastreaza orice farama de regret sau durere ca pe un parfum tare, despre care se stie ca se pastreaza in sticlute mici. In definitiv la asta se reduce natura feminina : la esente tari. Totul este la nivel macro in lumea lor.
Drama lor rezida in capacitatea prea mare de stocare a emotiilor. E clar, sufletele Evelor de pretutindeni sunt de calibru depasit pt. cerintele lumii noastre.
E clar, nu mai intrăm în targetul celor de la B52, Expirat sau Comandante. Nu ne mai place, nu ne mai entuziasmează şi nu ne mai găsim locul printre atâţia oameni care se DISTREAZĂ.
Muzica pe care obişnuiam să ne dezlănţuim cu o bere ne provoacă acum doar un soi de nostalgie şi uşoară asumare a vârstei. Ne e lehamite măcar să zâmbim rebel unei dudui distrându-se, să ne bălăngănim pe ritmul pe care în alte vremuri îl simţeam adânc sau să fredonăm vreun refren simpatic. Abia ajunşi, vrem să plecăm cât mai repede.
Ne terminăm berea cu greu şi cerem apă plată. Hai băiete-n parc să dăm o tablă!
Ultima oara m-am gasit fara cuvinte in fata unei canite mici de ceai negru, foarte fierbinte. S-a speriat tare de laptele alb, foarte rece, turnat peste el si parca nu stiau cum sa se invaluie unul pe altul mai repede. Sfori, valuri, un vartej mare si aburi cu aroma de martipan…si miere. Si totusi putin amarui la gust. Am mai pus miere si s-au mai indulcit, s-au acceptat si in final ceaiul era perfect, de o culoare ciocolatie care te invita cu boare ei, ce se mai amesteca si cu celelalte din jur. Din pacate, planul lor a fost sa evadeze, m-au imbatat cu mirosul si apoi au sarit din cana, spre a servi unui scop mai inalt, pe rochia mea. De doua zile imi miroase rochia a martipan…si miere.
MOTOCOFFEE
